Paradoxal, pe unii oameni postul i-a făcut mai răi

Am constatat asta la Năsăud, într-o dimineaţă în care îl aşteptam pe premierul Grindeanu şi mi-a venit brusc ideea să întreb lumea care ieşea de la biserică despre postul negru pe care unii îl ţin din Vinerea Seacă până la Înviere. Ghinionul meu a fost să dau din prima peste o femeie cu batic, extrem de bisericoasă, care mi-a spus cu titlu de glorie că ea ţine post şi vine la biserică în mod regulat, nu ca alţii care dau buzna o dată pe an şi aglomezează bisericile doar de Paşti. A mai urmat o ploaie densă de judecăţi de valoare la adresa creştinilor de ocazie din care am dedus că aceştia sunt cel puţin cu o treaptă, dacă nu cu multe etaje sub superioritatea morală a acestei femei. Din punctul ei de vedere, fireşte.

Acum, ca să fiu sinceră, sportul naţional al mersului la spovedit înainte de Paşti mi se pare şi mie cel puţin hilar şi nu mă refer aici la împărtăşanie, Doamne fereşte, ci la interogatoriul de sub patrafir care durează adesea, la oraş cel puţin, doar câteva minute, dacă nu chiar secunde, fiindcă stă lumea la rând şi e grăbită. În primul rând pentru că mi se pare stupid să vorbesc sub poala cuiva fără să-l privesc în ochi şi să pot respira măcar. Din câte ştiu, ochii sunt fereastra sufletului, iar atunci când cineva te priveşte profund în ochi, chiar dacă vrei cumva să ocoleşti adevărul, nu poţi. Ochii vorbesc mai limpede decât gura şi sunt, desigur, incapabili să mintă. Eu, una, cel puţin, dacă am de minţit, mi-e foarte greu să mă uit în ochii cuiva. Consideraţia aceasta poate fi pur personală şi luaţi-o ca atare. Alţii poate pot.

Am avut parte de experienţe în viaţa mea în care spovedania a durat o jumătate de zi, ce-i drept la o mănăstire destul de izolată, de pe malul Dunării, care nu devenise încă loc de pelerinaj. Erau începuturile monahale la Peştera Sfântul Andrei, extrem de idilice, în care nu exista nici măcar biserică. Slujbele se făceau în peşteră şi călugării erau puţini. Chiar erau preocupaţi de rugăciune, de meditaţie. Nu erau deranjaţi de turişti, nici de pelerini fanatici. Cum timpul părea să se fi oprit în locul acela, am ieşit la o plimbare cu părintele duhovnic pe câmpurile dobrogene şi am vorbit cu el despre toate, vrute, dar mai ales nevrute fiindcă era un psiholog foarte bun şi ştia să intre în cotloanele minţii şi sufletului fiecăruia. Am învăţat să mă iert pentru greşeli prosteşti şi omeneşti, să-mi dau circumstanţe sau nu, să-i iert pe alţii, oferindu-le, la fel, circumstanţe. La sfârşitul zilei, parcă am terminat de analizat bucata de viaţă pe care o trăisem. Ştiam exact unde a fost bine şi unde a fost rău şi aveam, cumva, clare toate lucrurile.

A fost singura mea spovedanie de o jumătate de zi. Nu am primit sfaturi. Nici canoane. Am avut pur şi simplu o revelaţie referitoare la persoana mea. Dovadă că a fost o experienţă extraordinară, am trăit-o doar o singură dată în viaţă. De câte ori am dat peste preoţi grăbiţi, care mi-au pus patrafirul în cap şi nu m-au privit în ochi, care s-au grăbit să-mi dea sfaturi fără să ştie nimic despre mine, am ştiut că nu le voi mai răpi timpul preţios la o dată viitoare. M-am ferit de cei care mi-au dat canon în pâine, vin şi sute de lumânări, de cei care îndeamnă să repeţi la nesfârşit aceleaşi rugăciuni scrise de alţii şi am considerat că sunt extrem de norocoasă să dau peste oameni care mi-au citit în suflet şi m-au ascultat. Am învăţat de la unii dintre ei că iertarea o primeşti dacă ştii să o dai la rândul tău, iar primul pe care trebuie să-l ierţi eşti chiar tu. Să-i ierţi apoi pe alţii e floare la ureche. Dacă te ierţi, trăieşti împăcat, iar împăcarea înseamnă că ţi-ai găsit pacea şi liniştea. Atunci nici măcar nu îţi mai trece prin cap să te compari cu alţii, nu îţi pasă câţi vin la biserică, de câte ori vin, cât post au ţinut pentru că ţi-e foarte clar că nu e treaba ta. Treaba ta e să trăieşti împăcat cu propria ta fiinţă, oriunde te-ai afla şi nu poţi face lucrul acesta dacă nu te cunoşti cu adevărat, dacă nu ştii cine eşti.

Era o vreme când ţineam toate posturile şi gândeam exact ca şi femeia bisericoasă cu batic. A venit o altă vreme când am făcut exact pe dos. Nu pot spune că am făcut bine nici într-un caz, nici în altul. Cred că post adevărat e cel pe care ţi-l autoimpui şi în care mai incluzi, în afară de meniuri vegetariene, şi alte circumstanţe care să te ajute să stai mai mult cu tine însuţi ca să te poţi analiza. Aşadar, un post adevărat ar include, în zilele noastre, şi în opinia mea, fireşte, fără internet, în special fără Facebook. Cred că foarte mulţi dintre oamenii de azi ar putea trăi fără mâncare şi apă, dar ar suferi cumplit dacă le-ai lua telefonul din mână. Uneori chiar mă întreb sincer ce s-ar întâmpla cu omenirea dacă ar cădea toate conexiunile şi în mâinile noastre am avea nişte aparate moarte, la ce s-ar gândi majoritatea oamenilor, ce ar face, cum ar arăta feţele lor? Adresez aceste întrebări fiindcă îi privesc pe cei care butonează la nesfârşit pe tot felul de aparate extrem de scumpe şi par nişte oameni foarte ocupaţi, care fac nişte lucruri extrem de importante când, de fapt, ei nu fac nimic. Dacă nu ar avea telefoane mobile în mână, probabil că singura ocupaţie potrivită pentru mulţi ar fi să spargă nişte seminţe.

Peste câteva ore, postul se va încheia. Cei care nu s-au abţinut de la mâncare se vor regăsi în rugăciunea de la Înviere în care se spune că sunt bineveniţi toţi în împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi cei din ultimul ceas. Ceilalţi probabil că vor considera că au ocupat demult locurile din faţă. Am învăţat de la un prieten care, an de an, între Răstignire şi Înviere, ascultă Requiem şi în special Lacrimosa de Mozart, iar de la un călugăr – care ne-a dus pe mai mulţi în faţa unui munte fără cărări pe care ne-a îndemnat să-l urcăm care pe unde poate -, că fiecare cale e bună câtă vreme îţi găseşti liniştea pe ea şi ajungi unde trebuie.