Pe Valea Bârgăului, de Paște, copiii umblă după ouă

Pe Valea Bârgăului, se păstrează obiceiul ca, în prima zi de Paște, copiii să meargă din casă în casă să le spună sătenilor că Hristos a Înviat! Îmbrăcaţi frumos, unii în costume populare, bat la toate porţile, iar gazdele le oferă câte un ou roșu.

Pe vremuri toți copiii de la țară practicau acest obicei, iar oamenii vopseau și câte 300 de ouă ca să le ajungă pentru toți. Acum însă, numărul copiilor din sate este mic, iar cei care mai merg după ouă o fac pentru că părinții sau bunicii vor să păstreze obiceiul și să-l transmită mai departe. De altfel, adulții îi însoțesc pe copii, obligați să mai traverseze din loc în loc DN 17 ca să ajungă la casele rudelor și cunoscuților.

Obiceiul se mai păstrează şi în alte zone ale judeţului, cum ar fi Valea Sălăuţei. Acolo se numeşte “În pciez” şi reprezintă o întrecere între copii să adune cât mai multe ouă vopsite. 

”Hristos a Înviat! Paștele, sărbătoare a primăverii, a renașterii. Deseori ziua de Paște poate fi mohorâtă. Alteori e o zi plăcută, la fel ca cea de astăzi. Mai vin copii după ouă, așa cum e tradiția. De fapt, copiii nu vin după ouă, ci anunță Învierea Domnului. Ouăle roșii sunt o răsplată a acestui fapt.

Dar așa se zice, ”copiii umblă a ouă de Paști”. Sunt îmbrăcați cu haine noi, de cele mai multe ori sunt îmbrăcați în ”haine țărănești”, adică costum popular. Îi privesc și gândul mă duce în timp, când eram copil și abia așteptam ziua de Paște. De multe ori se întâmpla să fie timp urât, iar ”hainele cele noi” nu se potriveau cu vremea de afară. Nu contează dacă plouă sau chiar ninge, noi, copiii ”mergeam după ouă”, îmbrăcați cu hainele cele noi. Era frig sau noroi, dar eram fericiți.

O altă bucurie a zilei de Paște era ”hapucul” sau hapuciul. Jocul este descris, în detaliu, în ”Tratat de sociologie rurală”, publicat la Editura Mica Valahie, București, 2011, coordonatori Ilie Bădescu, Oana Cucu-Oancea, Gheorghe Șișeștean, în capitolul Jocurile copilăriei la sate, autor Carmen Bulzan, pag. 624.

Dar eu aș vrea să îl prezint așa cum mi-l amintesc, așa cum l-am jucat de atâtea ori și așa cum, încă se mai joacă arareori în satele de pe Valea Bârgăului.

Se poate juca în 4, 6 sau 8 jucători, depinde de câți reușeam să ne adunăm. Marele necaz era că ne adunam prea mulți jucători și atunci erau selectați cei mai ”vânjoși”. Spun asta pentru că jocul necesită îndemânare, dar și forță.

Obiectul principal al jocului este o minge care are numele de ”hapuc”. Numai că această minge nu este una oarecare, ci trebuia sa fie confecționată de unul dintre jucătorii care se pricepea, altfel riscam să se ”dezintegreze”. În dex este explicat termenul astfel: hapuc sn [At: PAMFILE I. C. 3 / Pl: ~uce / V: ~că sf, ~ușchi / E: mg hapkalkodni] (Trs) 1 Minge din păr de bou. 2 Cocoloș. 3 (Îcs) De-a ~a Joc cu mingea.

Se pare că denumirea vine din limba maghiară ca și jocul de alfel. Dacă mingea, la origine era din păr de vacă, noi o confecționam din cârpe pe care trebuia să le legăm cu sfoară. Aici era tot meșteșugul, deoarece sfoara trebuia foarte bine împletită și strânsă, altfel în timpul jocului se destrăma. Asta nu e tot, fiind primăvară, terenul pe care se desfășura jocul era îmbibat cu apă și în scurt timp de la începerea jocului hapucul devenea tot mai greu, lucru care necesita multă forță în a lovi mingea.

Jocul, în funcție de numărul de participanți, se desfășura între două echipe. La jocul în 8 jucători, fiecare echipă avea 4 membri. Pe un teren drept, cât de drept se putea, se făceau 4 găuri în pământ care marcau colțurile unui pătrat cu latura de câțiva metri. În felul acesta jucătorii erau așezați față în față, doi câte doi. Găurile erau păzite de jucătorii care erau ”la bun”, adică aceștia aveau în mână câte o ”leafă” un fel de bâtă de baseball, iar cu unul dintre picioare era în groapă pentru a o păzi. Desigur leafa fiecărui jucător era confecționată dintr-o bucată de lemn luată din garul care împrejmuia terenul de joc. Cei mai meseriași aveau pe acasă o leafa ”meșteșugită”, dar care era acasă.

În spatele fiecăruia dintre cei patru se aflau ceilalți patru jucători ai echipei adverse care erau ”la rău”, la o distanță suficient de mare pentru a nu fi loviți de ”cei de la bun” în timpul jocului. Unul dintre jucătorii de la rău arunca hapucul spre jucătorii din fața lui de la bun, oricare dintre cei doi. Careva dintre cei doi trebuia să lovească hapucul cât mai puternic pentru a-l arunca departe de terenul de joc. Dacă hapucul era lovit sau doar atins, jucătorii de la bun trebuiau să dea ”țic”, adică cei doi aflați față în față erau obligați să își atingă lefele și să strige cât pot de tare ”țic”. În acest timp cei de la rău prindeau hapucul și trebuiau să îl pună într-o gaură nepăzită. Dacă se reușea era dezastru, cei de la bun treceau la rău și invers. Cei de la bun aveau voie să se ajute între ei, adică cel de alături putea păzi gaura colegului până acesta dădea țic, dar trebuia să aibă grijă și de gaura proprie. De asemenea putea să îl ”certe” cu leafa peste picioare pe colegul de la rău, dacă acesta stătea ”cloșcă” pe gaură și îl împiedica la păzit.

Cu cât distanța dintre găuri era mai mare (pentru că nu era neapărat o regulă a distanței dintre ele), cu atâta jocul era mai distractiv și hărmălaia făcută de spectatori mai mare. În eventualitatea în care unul dintre cei de la rău prindea mingea din zbor, adică ”din cucă” echipele își schimbau locul între ele.

Jocul nu avea farmec atunci când jucătorul care reușea să lovescă hapucul îl arunca cât mai departe, ci atunci când era abia atins.

Hapucul era în teren și cei de la bun trebuiau să dea țic. Încurajările spectatorilor, tensiunea țicului și apărarea găurii colegului, acuzații de genul ”din cauza ta suntem la rău” erau deliciul jocului.

Jocul dura până spre seară, nefiind vorba de reprize de timp. Oboseala era singurul criteriu care întrerupea partida. Se putea întâmpla ca la joc să participe și cei bătrâni, adică oameni mai în vârstă. Atunci noi copiii aveam rol de spectatori, de cele mai multe ori. Dacă se întâmpla să fim ”selectionați” printre seniori eram vedetele anului. Gata, mâine mergem la udat … altă distracție”, ne-a transmis profesor Călin Musteață.