Piţiponceala la rang de artă?

În ultimii ani am tot avut ocazia, graţie taberei de fotografie organizată de Societatea de Concerte Bistriţa şi Şcoala de Poetică Fotografică Francisc Mraz, să întreb fotografi cu diplomă ce anume este fotografia de artă. Iată un răspuns care nu e altceva decât definiţia unui crez al fotografilor care se ocupă de artă, estetică şi tehnică fotografică. Ei caută o “viziune inedită asupra fotografiei ca purtătoare de atmosfere, sensibilitate, expresie şi simţăminte”. Folosesc “mijloace estetice care creează atmosfere” prin care alungă “convenţionalul, dulcegăriile, epicul şi redarea neinterpretată a lumii” şi dezvoltă “intuiţia, creativitatea şi capacitatea de analiză în fotografie”.

Văd şi eu, ca mulţi alţii, pe facebook şi apoi prin ziare, că diverse persoane din acest oraş se îmbracă sumar, îşi trag câte un văl cât un munte şi se cocoţează pe câte o stâncă, la apus şi gata fotografia. Altele se lipsesc de trunchi de copaci sau ţin diverse obiecte între craci. Şi iar e gata fotografia. Să fie oare vorba despre artă în toate aceste fotografii sau de dulcegării şi epic, atât de explicit încât nu mai ai nevoie de nimic pentru ca să înţelegi?

Eu nu spun că nu e în regulă să ai propria colecţie de fotografii cu tine pe stâncă, pe insulă, pe vârf de deal, înfăşurată în voal alb, negru sau verde. Atât timp cât plăteşti fotograful, nu are decât să-ţi facă exact ceea ce doreşti. La rândul tău, după ce te-ai ales cu fotografiile râvnite, poţi la fel de bine să faci ce vrei cu ele, să-ţi tapetezi casa, să le pui în locul icoanelor. Mereu specia umană a fost înclinată spre idolatrie, iar în secolul pe care îl trăim spre autoidolatrie.

Nu mă deranjează deloc faptul că unora le place să aibă fotografii cu frunze de ferigă în loc de haine. Treaba lor. Iau atitudine doar când văd că piţiponceala aspiră la rangul de artă. Vrea vernisaj, vrea aplaudaci, vrea să fim impresionaţi.

Personal, nu sunt şi-mi stă pe limbă demult această revoltă după ce am văzut că fătucele nu se mulţumesc cu dezgolirea pe marginea apei sau pe munte, vor şi în biserică. Aşa se face că un anume fotograf din oraş şi-a ales diverse lăcaşuri de cult în care să le imortalizeze pe piţipoance. Biserica Evanghelică de la Jelna, al cărei dezavantaj este că nu mai aparţine nimănui, a devenit un soi de platou pentru shooting-uri. E pustie, deci ne putem dezbrăca, e ofertantă ca imagine, deci suntem artişti.

Da, şi acest lucru mă revoltă. Faptul că unei biserici i-au căzut zidurile şi i s-a furat acoperişul nu înseamnă că e mai puţin casa lui Dumnezeu.  Sunt profund indignată de faptul că unii au înţeles să o transforme în “cadru” pentru fotografii aşa-zis de artă.

Arta e pe zidurile vechi, ce se întâmplă între ruine e piţiponceală de doi bani găuriţi.

 Cristiana Sabău