Poate că polonezii se uită mai puţin la televizor

Aşa cum mulţi dintre dumneavoastră ştiţi, dintr-o ţară comunistă, Polonia a ajuns un exemplu de „aşa DA” în Uniunea Europeană. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ea a fost ocupată de forţele Germaniei naziste şi Uniunii Sovietice, iar după 1945 a devenit un stat comunist aflat sub controlul fostei URSS. În anul 1989, dominaţia comunistă a fost răsturnată. Astăzi, este al şaselea stat după populaţie în Uniunea Europeană. Este o republică compusă din şaisprezece voievodate şi este un exemplu despre cum pot fi cheltuiţi eficient banii europeni.

Am traversat Polonia într-o duminică dimineaţa şi am avut ocazia să văd sate ca nişte bijuterii. Nici vorbă de vile cu lei la poartă auriţi sau cu ziduri de şapte metri. Toate curţile erau semi-deschise aşa încât puteai vedea totul prin ele. Casele, construite toate pe pământ, cu gust, aveau gazon şi câte o maşină parcată în curte, pe o fâşie de asfalt sau de piatră. Prin grădini păşteau câte doi-trei miei, iar locuinţele păreau de-a dreptul pustii. Lumea era la biserică sau se odihnea. Am văzut bisericuţe mici, decente, cochete, şi oameni care îşi parcaseră maşinile în locuri special amenajate (în preajma bisericilor era amenajat câte un loc de parcare), nicidecum la marginea drumului sau pe trotuare. Majoritatea părea să fi mers pe jos la rugăciunea care se încheiase undeva în jurul orei 10.30.

Cum drumul era unul de munte, şoseaua a fost construită lângă albia unui râu asemănător ca dimensiune cu Someşul Mare, însă apa era foarte curată, iar de-o parte şi de alta, malurile aveau pietre aranjate sub forma unui zid, însă nebetonat. Nu am văzut nicio hârtie, niciun PET, niciun capăt de aţă aruncat. Părea că nu trece nici picior de om pe acolo. Mai degrabă mă aşteptam să văd vreo căprioară venind să se adape.

În oraşele prin care am trecut, vechile blocuri comuniste au fost transformate în locuinţe colective extrem de cochete. Pe o stradă, nu vedeai un bloc zugrăvit într-un fel şi altul în alt fel, nici rufe întinse la uscat şi nici balcoane închise pe principiul „unul da, altul ba”. Să mai spun că nu bubuiau manele şi că nu făceau conversaţie vecina de la trei cu cea de la patru în timp ce fumau pe geam şi scrumau în balcoanele altora? Nu cred că mai e cazul să vin cu astfel de precizări. Oraşele din Polonia sunt aşezări urbane, nu uliţe de la ţară strămutate cu tot cu obiceiuri şi vieţuitoare precum cele din Bistriţa.

Iar dacă tot am ajuns la drumuri, nu am observat ca cele din Polonia care traversează zonele rurale să fie drepte ca-n plamă, dar sigur nu au balegă precum ale noastre, nici nu sunt traversate de turme, nici de cirezi de vaci sau de tractoare. Toate vietăţile şi utilajele care lucrează să le producă hrană circulă pe drumuri laterale. Noi, din păcate, nici măcar atât nu am putut face în peste 20 de ani de democraţie ca să nu mai vorbesc de faptul că nu am putut stabili nişte reguli simple: să nu mai circule nicio căruţă pe drumuri europene dacă nu au caii saci pe sub cozi. Mai bine ne uităm, neputincioşi şi revoltaţi, la cum „pictează” bietele animale toate şoselele cu extrementele lor acide. De îndată ce acidul găseşte o fisură în asfaltul de „mare calitate”, va crea o groapă, apoi un crater, şi uite aşa degeaba asfaltarăm noi drumurile cu sute de milioane de euro. În câţiva ani, dovadă DN 17 şi DJ 151, tot praf vor ajunge.

Mi-am adus aminte de Polonia şi de calmul şi frumuseţea acestei ţări după ce, de câteva zile asistăm la spectacolul grotesc oferit de un post naţional de televiziune care scoate oameni în stradă şi se laudă cu susţinerea lor de nepreţuit. Din câte am citit, nu a ridicat nimeni licenţa, nu i-a interzis nimeni să emită. E manipulare pură pentru salvarea dintre gratii a unui puşcăriaş care le-a plătit manipulatorilor salarii de zeci de mii de euro în fiecare lună. Privesc de-a dreptul consternată la oamenii care sunt gata să-şi doneze case, terenuri şi alte bunuri unor indivizi care trăiesc pe picior mare, mai ceva ca industriaşii din zgârie nori, indivizi care au deturnat sensul profesiei de jurnalist, transformându-se într-o haită care apară politicieni corupţi şi partide de debara pentru că aşa le-a comandat cel care le-a virat miile de euro pe card. Aceşti indivizi vor face orice ca să-şi apere nivelul de trai cu care s-au obişnuit. Că ei fac asta, treaba lor. Din păcate, lumea iese în stradă să-i „apere” fără să înţeleagă cu adevărat de ce o face, iar acest lucru ne arată că nu avem nicio şansă nici să progresăm, nici să ajungem din urmă Polonia.

Acolo, oamenii muncesc, sunt preocupaţi de soarta lor, a comunităţilor în care trăiesc – lucru care se vede cu ochiul liber. La noi, oameni în putere, capabili să muncească se uită zi lumină la televizor şi cred tot ce li se spune. Dacă li se cere, în numele „libertăţii presei”, mai dau câte un pumn pe stradă în timp ce scuipă, mulţumiţi, coji de seminţe prin colţul gurii fiindcă devin „eroi”. Li se mulţumeşte public la televizor pentru „curajul lor neţărmurit”. Au luptat mai ceva ca pe front cu nişte „fătuce” care-şi câştigă pâinea taman din „libertatea de exprimare” apărată de ei.

Fireşte că noi suntem patrioţi, drept credincioşi, fluturăm steaguri, construim biserici, ne închinăm la moaşte, ridicăm catedrale, suntem extrem de ocupaţi cu toate acestea şi nu ne interesează fleacuri precum urbanismul, drumurile, curăţenia, civilizaţia şi bunul simţ, respectul pentru cel care nu împărtăşeşte aceleaşi păreri ca şi noi, pentru omul care munceşte, indiferent ce. Noi mergem la plimbare ca în pelerinaje fiindcă suntem convinşi că astfel ne vom mântui. E ceva ce ni se cuvine!

Cristiana Sabău