Regizorul Lorand Maxim: Nu pot fi de acord cu un protest care proslăveşte procuratura, închisoarea

Lorand Maxim, regizorul spectacolului „Ţuhaus”, un proiect de teatru documentar care poate fi văzut marţi, de la ora 19.00, la Centrul Dacia Bistriţa, a explicat, într-o conferinţă de presă, că nu crede în „aspectul punitiv a protestelor”:  „Nu pot fi de acord de exemplu cu un protest care proslăveşte instituţiile represive ale statului: gen procuratura, închisoarea şi aşa mai departe. Am protestat şi eu, dar poziţia de protestatar e mai degrabă o convenţie, ca în teatre”.

„Ţuhaus este despre viaţa din penitenciare şi din jurul penitenciarelor. O parte din documentarea pentru acest spectacol poate fi văzută pe www.tuhaus.ro, iar marţi veţi vedea povestea vieţii lui Vlad, jucată chiar de el, care începe din anii 90, în momentul în care trebuie cumva să intre pe piaţa muncii, să se afirme, să câştige bani, ca orice tânăr care era atunci, să facă cumva să trăiască. Contextul nefast al anilor 90 îl face să intre în puşcărie pentru o infracţiune care mie mi se pare că nu ar trebui să o criminalizăm atât de excesiv, iar de aici începe toată povestea: întoarcerea în afară, contextul pe care îl găseşte şi care e de fapt pedeapsă prelungită. Nu poate lucra nicăieri din cauza cazierului şi acest lucru duce, încet-încet, la recidivă”, a spus regizorul Lorand Maxim.

Istoria ideii de pedeapsă e foarte interesantă, a adăugat regizorul: „Trecerea în partea juridică are loc atunci când crezi că pedeapsa foloseşte societăţii, nu e doar o răzbunare. Dacă e doar o răzbunare, nu foloseşte societăţii. Întrebarea este cum foloseşte societăţii? Este o unealtă pe care să ne mai bazăm, e o unealtă pe care să pariem totul? Adică numai prin pedeapsă putem schimba lucrurile? Şi în educaţie se inserează ideea de pedeapsă, precum şi în puşcărie cea de educaţie. Puşcăria e concepută ca un cadru de reeducare, dar cred că nici puşcăria nu crede în ceea ce face de fapt pentru că structural, după puşcărie, ţi se continuă pedeapsa în sensul în care tu ai un cazier şi nu poţi fi angajat la o instituţie publică. Chiar dacă e vorba de o infracţiune economică, tu nu te poţi angaja nici ca şofer într-o instituţie publică. Firmele cer cazier şi te plasează pe o piaţă marginală de care se profită. Avem foarte mulţi concetăţeni închişi care, încet-încet, sunt plasaţi într-o poziţie limită în care fie sunt încurajaţi să recidiveze, fie intră pe o piaţă de care ceilalţi profită. Şi puşcăriile profită, apare ideea de penitenciar privat, ca soluţiue la criza penitenciarelor. Pentru mine e un fel de noaptea raţiunii, adică să condiţionezi libertatea unui om punându-l să facă o muncă, iar această muncă să genereze profit, nu mai are nimic de-a face cu pedeapsa ca sens social, ca şi coerciţie. Şi aşa e hooror, dar în cealaltă paradigmă ar fi şi mai dur pentru profit. Această discuţie se deschide în spectacol şi este una destul de complexă şi poate că mai bine îi lăsăm loc acolo”.

Întrucât, în ultima perioadă s-a discutat mult despre graţiere şi puşcării inclusiv în comunitatea #rezist, regizorul a spus că „puşcăria devine tabu”.

„Eu nu cred în aspectul punitiv a protestelor. Nu pot fi de acord de exemplu cu un protest care proslăveşte instituţiile represive ale statului: procuratura, închisoarea şi aşa mai departe. Am protestat şi eu, dar poziţia de protestatar e mai degrabă o convenţie, ca în teatre. Tocmai de aceea, cred că măcar în teatru trebuie să fim provocatori. Dacă nici acolo, atunci înseamnă că suntem pierduţi. E un subiect fierbinte şi asta îmi place, dar naşte foarte multe controverse în jurul lui, iar una dintre controverse este exact această miză. Se face foarte des comparaţia cu şcolile şi cu spitalele, nu? Se spune, în context cu penitenciarele, că de ce să dăm bani la penitenciare când şcolile şi spitalele pică? Se compară între ele două urgenţe sociale şi nu vedem, de fapt, link-ul, că se dau mult mai mulţi bani pe arme, de exemplu, dar ţapul ispăşitor sunt asistaţii sociali, puşcăriaşii, totdeauna clasele sărace sau cele pe care le poţi marginaliza, romii, de exemplu. Rasismul a început să fie mult mai complex”.

Regizorul a explicat că a ales ca tema puşcăriei pentru „Ţuhaus” pentru că este „o radiografie foarte bună pentru ceea ce se întâmplă în afara societăţii”, „un exemplu despre cum funcţionează un motor de violenţă structurală”: „Ai dreptul să faci plângeri pentru orice se întâmplă în penitenciar pe un formular tip, dar aceste formulare lipsesc. Veţi vedea cum Vlad îl trimite la mama lui, ea în multiplică şi face plângeri pentru el şi colegii de cameră. Acest tip de violenţă structurală expune că ţi se dau pârghiile să schimbi, să obţii o casă, dar, de fapt, trebuie să strigăm realmente că e o minciună fiindcă pârghiile astea nu funcţionează. Asta e ceea ce semnalează Vlad prin a face ceea ce unele dintre cadrele ANP numesc abuz de drepturi. El şi-a dat seama că aceste pârghii care sunt puse acolo de faţadă, dacă le tot accesezi devii problematic şi a accesat în mod repetat aceste pârghii. A câştigat un proces la CEDO. Veţi vedea în spectacol mai mult”.

Lorand Maxim a spus că „Ţuhaus” nu este despre cei patru pereţi ai puşcăriei, ci, din contră.

„Am mai fost întrebat dacă piesa transmite un mesaj de abolire a închisorilor. E greu de răspuns la această întrebare, însă, da, eu sunt aboliţionist, categoric. Trebuie să vedem ce e un simptom şi ce e o cauză.  Noi punem carul înaintea boilor şi mizăm pe închisoare să rezolve problemele pe când nu e aşa. Trebuie să mergem la cauză. Închisoarea e un simptom al societăţii. Dacă mâine închidem închisorile, nu rezolvăm nimic, exact aceeaşi societate vom avea, dacă le ţinem deschise încă o mie de ani, exact aceeaşi societate o să avem poate şi mai rea. Stăm să ne gândim ce criminalizăm? Se criminalizează tot felul de nebunii. Până în 2007 se criminaliza homesexualitatea. Puteai să faci puşcărie dacă erai gay. Era foarte interesant ce repercusiuni erau în structura ANL. Nu erau prezervative în penitenciarele de bărbaţi fiindcă s-ar încuraja încălcarea legii. Vedeţi raportul APADOR cu transmisiile de boli sexuale. E un ecosistem mult mai larg care cuprinde partea economică, legea, penitenciarul, viaţa socială. E o problemă sistemică, nu e o problemă pe care o putem desface dacă izolăm lucrurile. Apare impresia că Ţuhaus este despre condiţiile din închisori. Este şi nu este. Nu cred că, dacă vor fi zugrăvite penitenciarele sau dăm condiţii mai bune, gata, s-a terminat. Nu e vorba despre asta. Este vorba despre cum să creăm o societate în care să putem merge pe stradă şi să nu ne dăm în cap”, a spus regizorul.

Spectacolul care va da mult de gândit  va avea loc în Sala ”Valeria Peter Predescu” a Centrului Cultural Dacia  marți 14 august, de la ora 19.00, intrarea fiind gratuită. Povestea descrie traseul emoţional al unui bărbat care şi-a petrecut cinci ani în penitenciarele româneşti, de la împrejurările care i-au adus condamnarea, la mizeria și abuzurile închisorii și lupta împotriva acestora, până la reflecții asupra pedepsei și asupra pierderilor personale din perioada respectivă.

Reprezentația va fi urmată de o discuție cu scriitorul Vasile Ernu și echipa spectacolului: Vlad Bălteanu, Mişa Dumitriu, Alex Horghidan, Andrada Lăutaru, Alexandru Potocean, Andrei Şerban, Alexandra Voivozeanu.

Țuhaus – Resurse; Istorii; Dialog este co-finanțat de Administrația Fondului Național Cultural și de către UNITER. Spectacolul a fost produs de Reciproca și co-produs de Asociația ADO și MACAZ Teatru Bar Coop. Alături de AFCN și UNITER, producția a fost finanțată de Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti ARCUB.