Scrisoare deschisă clevetitorilor

M-am plictisit foarte tare să aud spus cu voce tare sau în şoaptă, pe la colţuri sau prin comentarii neasumate, faptul că nu ştiu ce candidat la alegerile parlamentare nu e bun că e prea înalt sau prea scund, că e femeie şi e blondă sau brunetă, că e aşa şi pe dincolo, că niciunul nu e pregătit şi nu are ce căuta, că sunt alţii mai buni şi mai îndreptăţiţi.

Pe toţi clevetitorii ăştia aş vrea să-i văd în postura de candidaţi. Numai că am o veste pentru ei: nimeni nu îţi oferă pe tavă o candidatură ca şi cum ai merita-o. Trebuie să lupţi pentru ea, să faci parte dintr-un partid şi să suporţi inepţiile tuturor în şedinţe interminabile, să ştii să gestionezi relaţiile interumane dintr-o organizaţie prin asta înţelegând să ţii minte zilele de naştere ale tuturor, să participi la evenimentele lor de familie şi să cotizezi la toate nunţile şi botezurile lor chiar dacă sunt câte 4 în fiecare săptămână, să asculţi pe toată lumea, să le dai dreptate tuturor indiferent dacă au sau nu, să zâmbeşti chiar şi atunci când ai vrea să le arunci o binemeritată privire tăioasă. Trebuie să ştii să joci acest rol ca să fii pe placul oamenilor, altfel nu te vor vota să ajungi în capul listei oricât de inteligent şi de competent eşti. Am văzut nenumărate cazuri de oameni care au ajuns în politică aduşi de diverşi lideri pe post de „competenţi”, dar care nu au făcut nicio mare brânză când au ajuns la mâna colegilor de partid. Pur şi simplu, oamenii simpli nu i-au votat să fie nimic. De ce? Nu pentru că nu erau buni şi nu se pricepeau în domeniile lor. Pentru că pur şi simplu nu se pricep să adune oameni în jurul lor din varii motive: nu sunt sociabili, nu au timp să gestioneze problemele altora, nu li se pare important să o facă, nu sunt dispuşi să bată judeţul dintr-un capăt în altul pe la toate nunţile şi înmormântările tuturor, nici să renunţe la o bună parte din venitul lor ca să cinstească cine ştie ce pereche de miri necunoscuţi sau copii botezaţi ai nu ştiu cui. Ei nu ar trebui să se mai chinuie să facă politică fiindcă, evident, nu sunt făcuţi pentru asta. Politica înseamnă voturi, înseamnă să fii ales de cineva, iar ca să te aleagă atât colegii de partid, cât şi oamenii, trebuie să fii pe placul lor.

Personal nu sunt o fiinţă capabilă să fac parte dintr-o organizaţie de felul acesta, motiv pentru care nici nu îmi doresc, nu sunt un om de echipă, ci un alergător pe culoarul propriu. Mi-e foarte greu să ascult tot felul de lucruri care nu mă interesează, nu pot aproba pe nimeni dacă nu sunt de acord cu el, detest organic nunţile şi nu vreau să particip la evenimentele de familie ale nimănui, aşa cum nu îmi doresc să invit pe niciun străin la ale mele. Nu aş bate la uşa nimănui să-i spun că eu sunt cea mai bună şi să mă voteze, nu aş recomanda cuiva să pună ştampila pe nu ştiu ce partid dacă eu nu aş fi ferm convinsă că ar face alegerea bună. E limpede ca bună ziua că nu sunt făcută pentru politică.

Probabil vă aşteptaţi să spun că nu aş putea îndura comentariile negative la adresa mea. În urmă cu câţiva ani, chiar nu puteam. Am avut un episod care m-a împins aproape într-o depresie, însă m-am călit. Nu mă interesează laudele celor care au interes să mă laude şi nici criticile celor care mă urăsc sincer. Mă interesează, în schimb, cei care au cu adevărat ceva să-mi spună fiindcă ţin cu adevărat la mine şi îşi doresc să mă ajute să fiu mai bună în viaţa de zi cu zi şi în meserie. Sunt foarte puţini la număr, niciunul nu face politică, iar relaţia mea cu ei nu e una bazată pe interes. Nu ştiu cum ar fi rezistat însă părinţii mei la ploaia de lături cu care m-am ales în acel moment din viaţă. Întâmplarea a făcut însă că tata murise exact atunci, iar mama era ocupată cu înmormântarea şi, oricum, pentru ea, internetul e doar ceva ce aude de la alţii. Îmi imaginez însă că trebuie să ai stomacul foarte tare ca om politic şi candidat, dar şi o familie dresată să suporte toate mizeriile pe care sunt capabili oamenii să le spună despre tine, reale sau inventate. De aceea, vă întreb sincer: chiar credeţi că v-aţi dori să candidaţi la ceva? Chiar sunteţi dispuşi să înduraţi toată răutatea lumii?

Nu iau apărarea nimănui, să nu mă înţelegeţi greşit. Politicienii, dar şi noi ziariştii, ne-am asumat să ieşim în faţă, să fim în lumina reflectoarelor, analizaţi, înjuraţi, acuzaţi, să fim noi vinovaţi de toate relele lumii. Cred că şi unii, şi alţii avem mai mult curaj decât toţi cei care ne înjuraţi. Ne acuzaţi că suntem complici unii cu alţii, că facem şi desfacem, dar niciunul dintre cei care sunteţi acuzatori nu aţi vrea să daţi un leu ca să citiţi un ziar sau să vă asumaţi o candidatură fiindcă v-aţi teme că nu vă votează nimeni şi v-aţi face de mândra minune.

Vă place să staţi în hoarde, vi se pare că sunteţi mai puternici, sunteţi specialişti să aruncaţi cu bolovani în noi fără să se ştie exact din ce direcţie a venit lovitura. Credeţi că merităm să fim pedepsiţi zi de zi doar pentru simplul fapt că unii ne-am asumat să ieşim din mulţimea în care vă aflaţi voi şi să vorbim la persoana întâi, bine, prost, dar măcar vorbim cu o voce articulată.

Cei care nu sunteţi în stare nici de una, nici de alta, aţi putea avea bunul simţ să faceţi lucrurile care vă plac, la care vă pricepeţi şi să le faceţi bine. Dacă nu puteţi spune ceva bun despre un om (de sub umbrela anonimatului), mai bine tăceţi! Altfel, asumat, cu nume şi prenume, aveţi dreptul să spuneţi ce vreţi şi să ne criticaţi cât doriţi. Oricum, pe noi, ziariştii, ne puteţi pedepsi refuzând să mai citiţi ce scriem, iar pe politicieni să nu îi votaţi.