Sergiu Petrușca, student la Cambridge, explică pandemia pe înțelesul tuturor. Interviu despre virus, măști, vaccin

Bistrițeanul Sergiu Petrușca a fost medaliat cu aur la faza internaţională a Olimpiadei Pluridisciplinare de Ştiinţe pentru Juniori, iar acum este student în anul III la Universitatea Cambridge din Marea Britanie, la Facultatea de Științe ale Naturii, specializarea Chimie. Cu câteva zile înainte să plece la universitate, a acceptat să vorbim într-un interviu mai amplu despre virusul care a dat peste cap omenirea și despre antidotul găsit într-un termen record de comunitatea științifică internațională: vaccinul.

Sergiu, să începem cu SARS-CoV-2.

Specializarea mea este Chimia, nu neapărat Biologia, iar asta îmi permite să văd realitatea științifică cu ochii unui chimist. Biologia, la nivelul microscopic, al virusurilor, nu este foarte diferită de Chimie. Suntem la dimensiuni atât de mici încât putem să studiem fenomenele chimice la nivel molecular. Din acest punct de vedere, virusul SARS-CoV-2 face parte din familia coronavirusurilor, familie care a fost cunoscută de zeci de ani. Nu este niciun secret că exista. Cred că o putem găsi și în manualele școlare iar, dacă nu mă îndoiesc, cel puțin la clasa a IX-a sau a XII-a cred că se poate căuta cuvântul coronavirus. Ca orice virus, el nu este viu. Mergând în spectrul științelor dinspre Fizică înspre Biologie, cu atât filosofia ce vine la pachet devine mai umană, conform complexității sistemelor. Cu ochii noștri umani putem vedea virusul doar ca pe „un ceva” ce ne-ar ataca, și, deși el e mort, acesta este un complex din molecule, apă, proteine, glucide, lipide, acizii săi nucleici, ADN sau ARN, (sunt o droaie de clasificări ale virusurilor). Toate, de obicei, sunt încăptușate de ceva, de o proteină, de o glicoproteină, care formează cel mai adesea o armură biopolimerică. Evident, orice virus dorește să se replice, însă doar din punct de vedere molecular, nu există o conștiință în spatele lui. Cum procedează? Virușii, spre deosebire de ceea ce considerăm noi lume vie, nu se pot replica singuri. De aceea spunem că nu sunt vii, pentru că nu au capacitatea de replicare care este caracteristică sistemelor vii. Și atunci, un virus, ca să se multiplice, are nevoie de un organism gazdă. Practic, virusul se comportă ca un fel de invitat nedorit la casa omului, în sensul în care el are pe capsulă niște molecule, de obicei sunt niște zaharide sau zaharide puse pe o proteină, care oferă specificitate respectivului virus. Și aici intrăm în zona chimică: știm că anumite molecule interacționează foarte bine cu alte molecule ca la un joc de puzzle. Dacă avem o piesă ciudată, putem găsi o altă piesă complementară. Chimia funcționează, la nivel microscopic și biologic, exact ca un joc de puzzle. Virusul are o anumită piesă și caută să se atașeze prin atracții intermoleculare de piesa complementară de pe o celulă despre care el știe că se poate replica înăuntrul ei. După ce se agață cu aceasta, care în cazul SARS-CoV-2 este respectiva proteină Spike despre care se vorbește atât de mult, virusul poate să intre în interiorul celulei și folosește materialele acesteia ca să își sintetizeze toate componentele sale. Practic, virusurile își dau informația genetică organismului uman (iar dacă genomul uman ajunge a fi modificat, acestea se numesc retrovirusuri, ceea ce nu este cazul în infecția cu SARS-COV-2). Celula umană poate să vadă codul respectiv de ARN sau ADN, dar el nu are un sistem de protecție extraordinar de rapid la nivel celular. Ribozomii celulei – care sunt ca un fel de bucătari celulari care sintetizează proteine când primesc cod genetic – văd codul, dar nu știu dacă este al virusului sau al omului. Ei tot ce știu face este să gătească: văd rețeta și gătesc. Și atunci, practic, celula este înșelată de acest cod, iar celula sintetizează toate componentele virusului. Remarcabil este că virusurile au componentele făcute ca niște magneți, în sensul că fiecare componentă a virusului are afinități de puzzle față de celelalte componente ale virusului, astfel încât, dacă sintetizezi 50 de brațe, 50 de gâturi, 50 de capete, poți face 50 de viruși care se adună în interiorul celulei. După ce se adună o concentrație suficient de mare, se sparge celula și ei merg mai departe și repetă procesul dăunător peste tot.

Explicații imagine: Alberts B., Molecular Biology of the Cell, 6th edition, p. 1274

De ce este atât de periculos coronavirusul acesta?

Pentru că atacă plămânii într-un mod foarte agresiv. Practic, proteina respectivă, AC2, dacă nu mă înșel, se prinde de celulele din sistemul nostru respirator cu mai mare precădere pentru că ele au o proteină care se recunoaște foarte bine cu AC2-ul lor, iar atunci agresivitatea virusului vine din faptul că tot sistemul pulmonar este atacat în forță. Virusul se extinde foarte rapid, grație curenților de aer din sistemul pulmonar, iar sistemul nostru imunitar nu este suficient de pregătit de la mama natură cât să-l combată în timp util. Astfel, organismul uman devine bolnav. Începe să tușească, se adună fluide pentru că organismul uman vine cu celule albe, vine la război. Virusul este foarte, foarte, foarte dăunător pentru organism. Faptul că este prea puțin mortal și prea ușor de răspândit face ca pandemia aceasta să nu ne lase în pace pentru că un virus care ar avea mortalitate mult mai mare și-ar omorî gazdele mult mai repede decât ar apuca să se răspândească. Virusul acesta, oricât de mică ar fi mortalitatea, fapt pentru care multă lume zice să îl neglijăm, dat fiind că este foarte ușor de răspândit, acea mortalitate se propagă deodată cu cazurile și se ajunge la foarte multe decese. Nu se mai atenuează din gravitate. E ca un fel de bombă cu ceas în sensul în care nu e pur și simplu o grenadă biologică, virusul să aibă mortalitate foarte mare, să moară o sută de oameni și rămâne aici, endemic, nu se mai răspândește nicăieri. Acest virus se tot propagă și tot omoară.

Oamenii se întreabă cum de a apărut atât de repede antidotul?

Este absolut șocant să ne imaginăm cum a evoluat cercetarea în genetică. Deși nu pare, este domeniul cel mai fructuos al secolului nostru. În anul I, una dintre cele patru materii pe care le-am făcut a fost Biologia Celulară. Am avut un întreg curs în interiorul căruia, timp de două săptămâni, ni s-a povestit despre toată istoria ingineriei genetice. Preconizările erau că industria genetică va merge de la 0 la 70% în 30 de ani, și a mers de la 0 la 140% în 40 de ani. A depășit sectorul IT din acest punct de vedere. Genetica e un domeniu care, deși pare complicat din exterior, este foarte simplu odată ce i s-au găsit fundamentele. Este la fel ca atunci când a fost o generație întreagă de fizicieni, Bohr, Marie Curie, Einstein, etc., când s-au descoperit toate fundamentele fizicii moderne, iar de atunci doar ne jucăm puțin cu variabilele. La Genetică nu se prea știa cum e construit ADN-ul, deși genetica se născuse cu Mendel cu 100 de ani înainte de luarea premiului Nobel pentru dublu helix în 1962. După ce ne-am dat seama cum e construit ADN-ul, ce enzime folosește organismul să multiplice ADN din generație în generație, cum se întâmplă aceste lucruri, a fost un efort de 60 de ani, iar avansul tehnologic al chimiștilor în domeniul geneticii a făcut ca industria aceasta să meargă foarte rapid înainte. Dau un simplu exemplu: toată lumea află acum despre testele PCR, însă acestea sunt o testare care este pusă la punct de zeci de ani, mai exact din 1985. Se bazează pe un principiu simplu. Luăm ADN-ul, îl încălzim la o temperatură mare ca să se desprindă dublul helix în mono helix, separând cele două stranduri de ADN, apoi legăm de acestea niște bucățele mici de ADN numite primeri care să se recunoască perfect cu partea din ADN care este specifică unui anumit cod pe care noi îl căutăm. Pentru testele PCR de Covid, oamenii au codat genomul său încă din prima lună a acelui an dezastruos, folosind tehnologii extrem de facile, cât un telefon mobil, precum Oxford NanoPores. Noi, știind codul, am putut face acele bucățele mici care spun: da, dacă găsiți așa ceva pe ADN, acela este de virus. După ce primerii se prind de ADN, se pun toate ingredientele care sunt necesare pentru sinteza celulară de ADN, și munca este făcută de o anumită enzimă, micim temperatura la loc și repetăm procesul. Facem din fiecare strand două și practic îl dublăm specific pe zona care ne interesează. După circa 30 de cicluri care durează vreo trei ore în laborator – am făcut și eu la facultate acest lucru în anul I, metoda este clasică – dacă se observă o concentrație peste un anumit prag, este clar, înseamnă că acolo a fost bucata aceasta specifică, acolo a fost virusul înainte că altfel nu trebuia să se multiplice nicio bucată de ADN.

Explicații imagine: Alberts B., Molecular Biology of the Cell, 6th edition, p. 473

Cum au reușit aceste companii farmaceutice într-un termen atât de scurt să vină pe piață cu vaccinul?

Este extraordinar ce s-a putut întâmpla și în același timp este extraordinar de trist, iar această tristețe nimeni nu o remarcă în evoluția acestor vaccinuri. Eu mă gândesc cu tristețe la toate țările sărace din Africa care au atât de multe epidemii, dar pentru ele nu s-au găsit niciodată fonduri să se facă aceste vaccinuri. În momentul de față, au fost alocați atât de mulți bani în cercetarea Covid-19 pentru că boala a influențat tot globul, inclusiv statele foarte puternice în cercetare din blocul capitalist, dar și pe cele din blocul comunist care și-au făcut vaccinurile lor. Tehnologiile sunt vechi în termenii geneticii! Prima dată când ne gândim la un vaccin eu mă gândesc la un virus inactivat sau la un vector viral luat dintr-o familie de virus și pus în altă familie inofensivă omului. De exemplu, Astra Zeneca așa funcționează. S-a luat o bucățică din ARN-ul SARS-CoV-2 care coda fix proteina Spike. A fost introdusă într-o altă familie de virusuri inactivate, cea a adenovirusurilor, care sunt întâlnite foarte des în animalele de companie, și atunci virusul respectiv developa pe pereții lui fix proteina aceea care urma să fie recunoscută de organismul nostru. Practic el mima virusul nostru ca formă, deși era inapt din a ataca organismul, el fiind complet inofensiv. Organismul putea să recunoască țepușa și să facă sistemul imunitar să combată orice intrus care urmează să prezinte respectivul fragment.

Dar vaccinul bazat pe ARN mesager?

Este o metodă extraordinar de simplă. E mai simplă de produs industrial decât cea cu vectorul viral. Cum facem să luăm un virus, să-l inactivăm, să inserăm în el codul genetic, iar el să sintetizeze mai departe țepușele pe exterior? Sună ușor ciudat, sună complicat și ușor primitiv. Fac o paranteză și vă spun că o aveam ca dirigintă în gimnaziu pe doamna profesoară Măriuca Sabău, iar dumneaei ne spunea la Geometrie că putem rezolva o problemă într-un fel sau, cu o simplă dar inteligentă linie ajutătoare, să avem o soluție elegantă. Asta au făcut și geneticienii. Au zis: de ce să ne chinuim cu un virus când toată industria farmaceutică poate produce medicamente injectabile îmbrăcate într-o membrană lipidică? Membrana lipidică simulează exact membrana celulară și atunci, precum două pete de ulei ce se întâlnesc pe apă, acestea se vor uni și conținutul medicamentului este livrat intracelular. Și atunci de ce să nu punem direct ARN-ul acesta mesager al proteinei țepușă – fiind ușor de sintetizat în laborator deoarece e un biopolimer cât se poate de clasic – să o învelim – faza respectivă au făcut-o de când lumea farmaciștii – iar el când intră în corp să nu mai avem problema specificității. Medicamentul acționează direct la orice găsește în cale și ARN-ul mesager intră în celulă și codifică doar pentru proteina țepușă. Bucătăria celulei, ribozomii – care au fost descoperiți de un român în 1974, George Emil Palade, în SUA – sintetizează proteina țepușă care apoi migrează la exteriorul celulei. Este identificată de anticorpii noștri, iar corpul se antrenează pentru lupta cu virusul pe mai departe. Este foarte elegant și mult mai eficient.

Dar nu este periculos? Sunt oameni care cred că, pe termen lung, va avea consecințe grave pentru organism, iar unii nu se vaccinează din cauza acestor temeri.

Scepticismul este bun în știință, tot timpul e bine să fim ușor sceptici, dar trebuie să înțelegem că acest ARN mesager nu se diferențiază deloc de niciun alt ARN mesager pe care îl sintetizează corpul nostru. Corpul uman sintetizează mii, zeci de mii de proteine. Pentru fiecare proteină, corpul nostru produce un ARN mesager. Din punctul meu de vedere, ARN-ul mesager care vine importat din exterior nu se poate diferenția de cel pe care îl produce corpul nostru pentru că au aceeași structură chimică. Este doar rețeta unui alt preparat culinar! E ca și cum am spune că la un restaurant, ia chelnerul comanda foarte multor oameni, iar pentru că Gigel cere un preparat care nu există pe meniu, bucătarul va da foc restaurantului fix când vede comanda. Nu! Comanda lui Gigel pe o bucată de hârtie este la fel ca și comanda Anei, Teodorei, a lui Victor, etc. Mai mult decât atât – ceea ce îmi place foarte mult la această metodă – e faptul că toate fiind bucăți de hârtie, corpul le aruncă la gunoi în același fel. Orice bucată de ARN din celula noastră va ajunge să fie reciclată. Toate bucățile ARN mesager plutesc prin celulă până când găsesc un ribozom care va sintetiza proteina pe care ARN-ul mesager o codează, iar la final, el se mai plimbă, poate mai dă de un ribozom care poate mai sintetizează o dată proteina codată, dar cândva dă de nașu-conașu’ (există minim 4 tipuri de nașu-conașu’ în eucariote) care îl va dezmembra în bucățele ce vor putea fi reciclate.

Adică după 6 luni avem nevoie de o altă doză de vaccin?

ARN-ul mesager cred că nu îl mai avem în noi după cel mult o săptămână. Nu va supraviețui în organism, dar nu acesta este scopul lui, ci acela de a fi citit, ca ribozomul să facă proteina respectivă, AC2 Spike, ca apoi corpul să recunoască proteina AC2 Spike și să sintetizeze anticorpi pentru ea. Durata aceea de 6 luni este … nici nu știu cum să mă exprim. E durata în care sistemul nostru imunitar încă mai știe activ despre ce este vorba. Durata de 6 luni nu depinde atât de mult de vaccin, cât de corpul uman. Corpul meu poate avea o memorie mult mai slabă decât al dumneavoastră. Și de aceea e foarte impropriu să spunem că unele vaccinuri ar fi mai puternice decât altele ca timp de viață. Probabil că există o mică corelare, dar e mult mai importantă memoria noastră din sistemul imunitar. Totuși, memoria celulelor noastre albe ne permite un răspuns imun chiar și după șase luni, deși probabil va fi unul mai slab comparativ cu perioada fix de după vaccin, când încă sintetiza activ anticorpi și nu avea nevoie de o zi post-infecție în care să își aducă aminte rețeta și să pompeze energie în fabricile de anticorpi.

În foto de mai sus: Prefața simpatică a capitolului 35 din Berg, J. M. 1., Tymoczko, J. L., Gatto, G. J., Jr., & Stryer, L. (2019). Biochemistry (Ninth edition.). New York: W.H. Freeman/McMillan Learning. Deși niciunul dintre autorii principali nu este român, iar cartea este dinaintea pandemiei, parcă ni se înfățișează altfel acum această poză din România.

De aceea e nevoie, chiar dacă suntem vaccinați, să purtăm în continuare măști?

Vaccinarea nu ne împiedică să fim din nou infectați. E ca și cum am zice că putem trece pe verde fără să ne uităm în stânga și în dreapta. Trecem strada pe verde, dar asta nu înseamnă că nu există riscul să fim călcați de o mașină. Uneori, chiar și vaccinați, putem face boala, dar se întâmplă mult mai rar pentru persoanele vaccinate decât pentru cele nevaccinate, echivalentul celor care trec pe roșu. Masca nu e neapărat pentru protecția noastră, este mult mai mult pentru protecția celor din jur. Când vreau să suflu într-o lumânare prin mască nu o să o reușesc să o sting nicicum, ceea ce înseamnă că eu previn curentul meu de aer din a pătrunde în toată încăperea la modul necontrolat. Masca celuilalt mă protejează pe mine. Acest lucru este dur de acceptat pentru că ne gândim egocentric, la faptul că port masca pentru a mă proteja pe mine. Sunt oameni care nu poartă masca pentru că se gândesc la faptul că nu îi prea ajută. Acest lucru ține de preferința personală, dar trebuie reiterat că masca se poartă pentru cel din jur și că, oricât de mult aș purta eu masca, nu mă va proteja la fel de bine dacă nu toți cei din jurul meu poartă masca. Din punctul meu de vedere, masca este foarte bună în spațiile închise, dar nu va înlocui niciodată buna aerisire a unei săli, de exemplu. Tot respirând, chiar dacă nu direct și haotic în față, măștile dacă nu sunt etanșe, dau aerul în spate. Doar amânăm, cu succes în multe cazuri, un efect al neaerisirii necorespunzătoare a camerelor. În exterior, sunt de părere că măștile sunt importante în locuri aglomerate. Când sunt mulți oameni, dacă bate vântul de la un om, merge direct în chipul celuilalt și iar nu e bine. În spațiile exterioare unde nu sunt așa de mulți oameni e complet rezonabil să nu o mai purtăm în momentul de față, dar când vine vorba de interioare și de spații aglomerate, tot timpul eu încerc să-i protejez pe cei din jurul meu și aștept același lucru în schimb.

Spune-mi cum a reacționat comunitatea academică din Marea Britanie la pandemie?

În Cambridge, unde studiez eu, universitatea se comportă ca o bulă și ia propriile decizii legate de corpul studențesc. De exemplu, chiar dacă la început, când a ajuns virusul și au fost primele cazuri, toată lumea s-a panicat și i-au trimis acasă pe cei care au putut pleca, au încercat să limiteze contactul, să facă totul virtual, încet, încet, situația s-a mai redresat. Am fost testați săptămânal PCR pe cheltuiala universității, care dispune de laboratoare de cercetare bine finanțate. Acesta a fost cel mai bun lucru de pe pământ pentru că se puteau vedea cazurile și se putea face anchetă epidemiologică foarte clară. S-a oprit pur și simplu infectarea întregii universități. Cel mult s-a închis o clădire, două, când a apărut un nou focar, dar, după două săptămâni, totul mergea înainte. Am purtat tot timpul mască în spațiile interioare. Mergeam la laboratoare și purtam ochelarii de vedere, ochelarii de protecție pe deasupra, fiindcă sunt chimist, și masca, iarna pe umezeala din laborator. La Oxford, un prieten mi-a zis că aveau de purtat până și plexiglas. Deci nimeni nu își problema că așa ceva nu ar fi corect, etic, normal. Sunt evident și în Cambridge persoane care nu respectau toate aceste lucruri. La testări, ne prezentam 70-80% din corpul studențesc, ceea ce e un număr impresionant. Ceilalți puteau participa și ei la cursuri. Dacă 80% suntem testați regulat, iar dacă e să se facă un focar, din a doua persoană se poate identifica focarul. Nu pot să atribui refuzul testării și vaccinării religiozității, mai ales în Marea Britanie unde Biserica a fost foarte implicată în proiectul vaccinării spre deosebire de România. Cred că există acea doză de libertate ușor neasumată pe care unii studenți o au. Și corpul studențesc este tânăr, ușor rebel, cu niște aere de independență. Poate că aceste lucruri au dus la acel 20% netestat care nu suprimă sub nicio formă această covârșitoare majoritate de studenți complet responsabili.

În ce privește vaccinarea, cum s-au comportat studenții?

În Marea Britanie s-au vaccinat pe grupe de vârstă. Asta apreciez foarte mult la campania de vaccinare de acolo pentru că, prioritizând grupele de vârstă, la trecerea săptămânilor puteau să-și modeleze campania de vaccinare pe grupul țintă dorit. Mai întâi s-au vaccinat cadrele medicale și bătrânii, așa că s-a putut face o promovare a vaccinării specifică, axată pe necazurile și dorințele categoriei sociale, iar, coborând în vârstă, s-a modelat campania așa încât prezența la vaccinare a fost foarte mare. Grupa mea de vârstă a început să fie vaccinată chiar când au început examenele din iunie, iar eu am primit în poștă invitația cu 2-3 zile înainte să mă întorc în România. Vedeți ce înseamnă un lucru mic precum a fi invitat printr-o că ți-a venit rândul la vaccinare, și să simți că statul face un efort real pentru a ajunge la cetățeni? Pentru că nu am vrut să fac un vaccin în Marea Britanie și altul în România, din motive pur birocratice, eu m-am vaccinat în iunie când am venit în țară. Am ajuns seara, iar a doua zi am fost mă vaccinez cu prima doză. Am ales Pfizer pentru că toți cei de vârsta mea din Marea Britanie sunt vaccinați cu Pfizer. Fiindcă a fost acel scandal al cheagurilor de sânge de la Astra Zeneca, Marea Britanie a decis ca, pentru cei cu vârsta sub 21 de ani, să se administreze doar acest vaccin. Atunci toți studenții s-au vaccinat cu Pfizer. Eu nu am avut nicio reacție adversă. Doar m-a durut puțin brațul a doua zi dimineața. Am avut efecte adverse mult mai urâte la vaccinurile de la școală, când eram copil, sau chiar la cele pe care le-am făcut când am mers prima oară în Marea Britanie, cel de Polio2 și de meningită. Deci vaccinurile clasice mi-au făcut reacții mai urâte decât vaccinul cu ARN mesager pentru SARS-COV-2.

Din câte știi acum, cum va fi noul an universitar în Cambridge?

Sper să fie cum e anunțat acum. Va fi în sistem fizic, dar toate cursurile vor fi înregistrate pentru cei care au fost testați pozitiv și nu pot participa la ele, astfel încât noi avem acces la informație absolut oricând. Laboratoarele vor fi fizice, iar examinările tot fizice, cum le-am avut și anul acesta.

Pandemia te-a făcut să iei o anumită decizie legată de carieră, în sensul să te îndrepți spre industria farmaceutică?

Nu. Întotdeauna am știut că am o apartenență foarte mare față de chimia organică și întotdeauna mi-am dorit să fac cercetare și să predau. Mereu am visat la corpul universitar spre care să mă îndrept și am regăsit această pasiune în cursurile din anul II. Vara aceasta am făcut și un stagiu de practică de două luni la UBB Cluj, la Facultatea de Chimie și Inginerie Chimică, tot pe chimie organică, și experiența dobândită a însemnat enorm pentru mine, fapt pentru care îi mulțumesc întregului colectiv alături de care am lucrat, și în mod special doamnei Conf. Dr. Hădade Niculina, care m-a găzduit cu inima deschisă. Aș dori să devin cercetător, dar și cu poziții de predat, asemenea unui profesor. Nu sunt hotărât. Acest lucru va fi decis de experiența mea viitoare și felul în care o să interacționez cu mediul academic. Industria farmaceutică mie personal nu mi s-ar potrivi. Niciodată nu am fost pasionat de mediul industrial chimic, farmaceutic, dar pot să vă asigur că mediul farmaceutic industrial este foarte curat în momentul de față. Am câțiva prieteni care au făcut practică în acest domeniu și sunt foarte mulțumiți. Preferințele mele sunt pur subiective și nu reprezintă un factor de opinie pentru cei ce vor să urmeze această carieră roditoare.

Înțeleg de la tine că Pharma nu vrea să ne omoare.

Sunt convins că Pharma nu vrea să ne omoare. În momentul de față este marea tentație a noii Pharma să apară, cea care vinde niște medicamente complet false, apă de ploaie, care nu au niciun efect și care au apărut tocmai din acest scepticism pe care lumea îl are față de industria farmaceutică.

Te referi la suplimentele miraculoase care ne vindecă de orice?

Da. E ușor penibil. În pregătirea mea pentru universitate am făcut subiect și era unul în care trebuia să calculăm având în vedere prospectul medicamentului câți atomi de arsen are medicamentul miraculos. Și ne dădea subunitar. Nu există absolut nimic miraculos. Din punctul meu de vedere, aceste medicamente doar îi fac pe oameni să se simtă confortabil. E mult mai ușor să-i spui omului că doctorii și industria farmaceutică sunt răi cu el și că mai bine cumpără la jumătate prețul miracolul ăsta naturist și va fi bine. Bucurându-se de faptul că omul e sceptic, devin malefici și vând produse care nu fac absolut nimic și care pot duce la grave complicații datorate faptului că boala tratabilă este lăsată să se agraveze pentru mult mai mult timp.

Calculele de a 7-a de la chimie pot demasca unele dintre produsele minune de pe piață. A se citi ultimul calcul. O mică parte dintr-un fost test de admitere la Cambridge.

Care e mesajul tău pentru cei care au rezerve față de vaccinare?

În Danemarca, unde la început erau doar 40% pentru vaccinare, au ajuns la 90% vaccinați din simțul datoriei față de cei din jur. Acestor oameni ușor reticenți le spun să aibă încredere în România pentru toată bunătatea ei, în UE pentru toată bunătatea ei, în noi cei 30% vaccinați și care nu suntem lați pe pământ de la vaccin, și să aibă încredere în ei înșiși. Nici nu mai pot să le cer să aibă încredere în știință pentru că știința ne înconjoară în atât de multe feluri încât mi se pare absolut imposibil să nu recunoaștem câte lucruri bune ne-a adus: de la telefon, la internet, la toată tehnologia contemporană, la arhitectura nouă, sateliți care ne permit să ne vedem cu rudele din alte țări, la medicamente care ne vindecă cele mai specifice boli, la faptul că am ajuns să avem o speranță de viață atât de mare ca umanitate. Este absolut remarcabil și e foarte mare păcat să dăm cu piciorul în știință doar pentru că nouă ne ușor frică să ne expunem. Eu zic să îmbrățișăm știința cu tot ceea ce oferă ea bun pentru om. Vaccinurile sunt unul dintre cele mai frumoase moduri în care știința se exprimă pentru că este printre singurele noastre modalități prin care ne putem antrena la nivel microscopic. Știința evoluează într-un ritm foarte alert, și nu putem spune că evoluția presupune foste greșeli, dând dovadă de neglijență sau de malpraxis. Noi încercăm să îmbunătățim sistemele, iar toată munca aceasta nu face decât să lucreze pentru o lume mai bună.

Sergiu, îți mulțumesc pentru toate aceste explicații. Îți doresc mult succes în noul an universitar și multă sănătate.