Derapajele sfârşitului de an şcolar

Zilele trecute am asistat la lansarea unei cărţi scrisă de copiii unei clase a III-a de la Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu”. Nu ştiu cât de bine sau cât de rău e să ai ca amintire din copilărie o carte în care ai scris şi tu trei versuri. Dacă eram părintele unui copil din clasa respectivă, mă opuneam demersului (ideea uneia dintre învăţătoare din câte am înţeles, probabil candidată la vreo gradaţie de merit) fiindcă eu cred că, prin editarea acestei cărţi pe banii părinţilor, copiilor li s-a transmis ideea că oricine poate scrie o carte pe care să o şi publice dacă are bani şi că, implicit, cărţile nu merită citite din moment ce şi alţii le-au scris la fel, într-un mod aproape banal.

Bistriţa este un oraş în care se lansează zeci, sute de cărţi publicate pe banii autorilor sau ai autorităţilor. Nu le cumpără nimeni fiindcă, dacă ar fi atât de interesante precum pretind autorii lor, nu ar trebui ei înşişi să cheltuiască sume mari ca să le dea la tipar, ar sta editurile la coadă ca să le publice şi să plătească ele drepturile de autor. Să-l luăm ca exemplu pe Dan Brown, autorul celebrului roman „Codul lui Da Vinci”. Câte edituri credeţi că au luptat pentru ca să publice ele cea mai nouă apariţie a sa „Infernul”? Dacă eram părintele unui copil din clasa a III-a de la CNAM, i-aş fi spus învăţătoarei că sunt de acord să-mi susţin copilul să scrie o carte atunci când vor sta editurile la coadă să o publice. Acesta ar fi pentru mine semnul că a scris ceva important, nu banalităţi tipărite pe bani grei doar pentru că o învăţătoare are un moft şi nevoia de a-şi trece în dreptul numelui său încă o realizare.

În copilărie, am scris şi eu tot felul de texte ca toată lumea, le am probabil prin caietele din podul casei părinteşti. Probabil că am fost foarte dornică să scriu cărţi, dar bine că nu m-a susţinut nimeni fiindcă, după ani, aş fi simţit probabil că m-am făcut de ruşine. Abia după ce am intrat la Facultatea de Litere am ştiut că nu voi publica o carte dacă nu am ceva important de spus şi niciun mesaj memorabil de transmis. Au trecut ani de atunci şi, în continuare, cred că nu sunt în măsură să scriu nicio carte fiindcă nu am în mine zbaterea aceea lăuntrică, pentru că nu simt că aş avea ceva important de spus şi pentru că nu vreau să fiu ridicolă. În continuare, nu citesc decât acele cărţi pe care mi le cumpăr şi faţă de care am un orizont de aşteptare. Pe acelea le preţuiesc, le recitesc, mă doare sufletul când le împrumut cuiva şi uită să mi lea înapoi. Pe celelalte, pe care le-am primit de-a lungul anilor fără să le cer, le păstrez neatinse, iar mai nou refuz chiar să le mai primesc întrucât nu sunt pasionată să-mi tapetez casa cu volume.

Revenind însă la festivismul de sfârşit de an şcolar, pot să vă spun că nu îmi amintesc detalii de la nicio festivitate dintre toate pe care le-am bifat. Am diverse fotografii de la absolvirea şcolii generale, a liceului şi facultăţii. Mă uit la ele şi nu-mi mai amintesc mare lucru, nici dacă ai mei au fost în primul rând sau în ultimul, nici dacă nu au fost deloc, nici cum se numeeau colegii. Probabil că, la momentul respectiv, am trăit emoţiile aferente evenimentului ca orice copil, dar am sărbătorit absolvirea clasei a VIII-a cu suc şi prăjitură făcute de mamele noastre, majoratul cu sandvişuri în sala de clasă, absolvirea facultăţii la o cafea în pub. Nu am lansat cărţi, nu ne-am cumpărat rochii de mii de lei, nici pantofi scumpi. Toate festivităţile erau înainte de examene şi parcă era mai important că aveam de dat treapta întâi, Bacalaureatul, examenul de licenţă şi să ne terminăm la timp tezele pe care trebuia să le susţinem în faţa profesorilor noştri. Din fericire, lumea nu era atât de obsedată de lucruri care, vezi Doamne, trebuie făcute când termină copilul un ciclu şcolar şi fără de care văd că nu se mai poate. Am cunoscut recent adulţi care nu-şi plăteau întreţinerea la bloc fiindcă aveau o fată care termina liceul şi „trebuia” să-şi cumpere rochie de banchet. Ei nu-şi puneau nicio secundă problema dacă fata lor va lua Bac-ul. Era important să aibă rochie şi pantofi nu ştiu de care şi să nu îi lipsească albumul foto pe care dăduseră o sumă comparabilă cu întreţinerea pe o lună de la bloc. Îngrozitor! Încotro se îndreaptă oare lumea în care trăim?

În opinia mea, principalii vinovaţi de ce se întâmplă în zilele noastre cu tânăra generaţie sunt pe de-o parte profesorii aflaţi într-o goană teribilă după distincţii, grade, gradaţii, pe scurt după bani, iar pe de altă parte părinţii care nu pun piciorul în prag pentru a stopa „moda” festivismelor de orice fel pe care o încurajează mai nou şcoala românească în detrimentul modestiei şi bunului simţ.

Părinţii ar trebui să le reamintească profesorilor că treaba lor nu este să publice cărţi şi să facă banchete, ci sunt plătiţi de noi toţi să-şi parcurgă materia, să se asigure că elevii o ştiu atât de bine încât sunt capabili să promoveze examenele (altfel nu văd de ce mai sunt absolvenţi şi nu repetă clasa). Totodată, aceiaşi părinţi ar trebui să-i încurajeze pe copii să se concentreze în primii ani din viaţă pe studiu, citind cărţile scrise de alţii, pe ceea ce numim „lecturile obligatorii” şi nu pe propriile scrieri care nu au cum fi de valoare la vârste atât de fragede.

Cristiana Sabău