Şi activiştilor le-a pierit entuziasmul

Câtă deosebire între noi şi America, nu-i aşa? La noi, politica pare să fie ceea ce îi dezbină pe oameni şi le dă un motiv în plus să se urască. La ei, politica uneşte oamenii, le dă speranţă şi îi umple de entuziasm.

Nu e greu de înţeles de ce s-a ajuns aici. Oamenii simpi, militanţii din săli, şi-au pierdut speranţa că lucrurile se vor schimba. În sfârşit, după două decenii şi ceva de democraţie românească au înţeles şi ei că, dacă se schimbă ceva, atunci e la vârf, nicidecum la bază. O mică pătură de favoriţi ajunge la funcţii şi se înfruptă din avantajele lor, în timp ce ei, restul, sunt o masă de manevră urcată în autobuze şi adusă la miting, mai de voie, mai de nevoie. De cele mai multe ori de nevoie fiindcă altfel se supără primarul şi când vine vremea să îi baţi la uşă, îţi răspunde că e ocupat pentru tine. Nicio deosebire din acest punct de vedere între cele două tabere. Poate doar că opoziţia a strâns mai puţini, iar puterea mai mulţi. Oportunisml rămâne trăsătura noastră de bază, de la omul simplu, până la primar.

Nu ştiu care sunt strategiile de campanie şi ce le spun candidaţii oamenilor simpli când se întâlnesc faţă în faţă cu ei, cum îi motivează. În ce mă priveşte, pot spune doar că, în loc să simt miros de schimbare, de bine, de speranţă, sunt doar agasată. Mă deranjează vizual multitudinea de bannere, pliante şi ziare de campanie pe care le găsesc zi de zi în poştă, pe clanţă, pe uşa blocului, pe maşină. Mă deranjează să văd aceleaşi lucruri repetate la nesfârşit, de la panotarea Sălii Polivalente, făcută într-un fel de o formaţiune şi copiată de cealaltă ca şi cum doar s-au dat jos nişte portrete şi s-au agăţat altele, aceleaşi discursuri despre cum încurajăm noi producţia locală şi cum sunt mai bune roşiile din grădina ţăranului român decât din serele turcilor. Ştim cu toţii acest lucru, dar nu ne ajută la nimic să-l repetăm la nesfârşit.

Ce-au făcut partidele mari să stopeze furturile din fostele IAS-uri, CAP-uri şi SMA-uri? Din câte ştim, oameni cu funcţii au condus firme de colectat fier vechi care au vândut tot şi apoi le-au cumpărat tot ei pe nimic. Au fost ei pedepsiţi vreodată? Le-a confiscat vreo guvernare averile obţinute fraudulos? Au fost luaţi banii câştigaţi necinstit de ei şi investiţi în ferme al căror acţionar să fie statul şi angajaţi oamenii? Nu-mi amintesc. Aşa că lăsaţi-ne în pace, stimaţi politicieni, cu poveştile despre producătorii locali şi roşiile lor bune. Căutaţi vinovaţii printre ai voştri, pedepsiţi-i şi mai vorbim. Acesta ar putea fi momentul zero de la care am putea începe să sperăm că lucrurile se vor îndrepta în România. Până atunci, linişte vă rog!

Atâta vreme cât Parlamentul funcţionează ca o masă de manevră condusă de şefii de grup, niciun candidat care promite azi că va face şi va drege, nu va reuşi nimic. Dacă va vrea să rămână parlamentar (şi credeţi-mă că va vrea fiindcă primeşte un salariu foarte bun, maşină cu benzină gratuită, birou, îşi angajează prietenii, rudele), va trebui să facă un singur lucru: să privească atent la şeful de grup. El îi va spune ce să voteze, când să stea şi când să iasă din sală. De ce nu vorbim cinstit despre aceste lucruri, totuşi?

Cineva m-a întrebat, în timp ce îmi exprimam o părere la fel de pesimistă despre ceea ce a ajuns azi politica, de ce nu candidez eu dacă sunt „atât de deşteaptă”. Mi-a sugerat chiar că e simplu să tot comentezi de pe margine şi că e mai greu să intri în luptă. Probabil că aşa e, nu spun nu. Nu m-am gândit o clipă să candidez nicăieri din simplul motiv că mi-e destul de greu să mă uit în ochii oamenilor şi să-i mint spunându-le verzi şi uscate pe care nu le voi putea face niciodată chiar dacă aş vrea. Nu m-am gândit niciodată să candidez fiindcă nu am bani de aruncat pe stâlpi sau pe afişe. Cu banii pe care îi câştig plătesc facturi de la lună la lună tot mai mari.

Ştiu că această ţară trebuie să fie guvernată, sunt profund conştientă de asta, dar nu am nicio idee cum se toate termina cu toate aceste mizerii în care înotăm de peste două decenii şi sunt profund convinsă că nici alţii nu ştiu.

Tot ce ştiu este că nu-mi doresc să se revină la un stat totalitar în care un partid are majoritate covârşitoare, indiferent care ar putea fi el. Va trebui să mergem la vot ca să dăm un echilibru democratic Parlamentului. Dacă stăm acasă, câţiva, puţini, vor face ca lucrurile, în 10 decembrie, să arate mai rău decât acum. Cred că numai Dumnezeu mai poate salva această ţară oferindu-ne înţelepciunea de a alege răul cel mai mic, din păcate, din nou.

Cristiana Sabău