Talentul sau povestea?

Concursurile de talente în care sunt implicaţi copii pe mine mă cam indispun. Nu mi se pare o idee bună să bagi în cuşca cu lei a show-ului copii de 5 sau 7 ani care, într-o proporţie covârşitoare – din moment ce doar unul e câştigător – trebuie să sufere trauma învinsului, mai ales când ştim că adevăratele criterii ale spectacolului de televiziune nu sunt atât talentul în sine, cât povestea care îl îmbracă.

Uitându-mă la diverse concursuri de genul acesta, am văzut prin culise părinţi aproape demenţi care au omorât cu totul inocenţa copilului doar ca să îşi satisfacă propria dorinţă de glorie, să se vadă ei la televizor emoţionaţi sau îmbrăţişând te miri ce prezentator. Am mai văzut copii de 5 ani scălâmbăindu-se pe scenă în timp ce cântau versuri total nepotrivite vârstei lor pe care şi mie, ca adult, mi-e jenă să le fredonez. Fireşte că au fost consideraţi „cei mai tari”, prezentatorii au căzut pe spate de râs, publicul a aplaudat frenetic.

Am mai văzut fetiţe îmbrăcate precum nişte cocote, fardate, schimonosite, maturizate înainte de vreme. Toţi aceşti bieţi copii, mânaţi în luptă de nişte părinţi lipsiţi de discernământ, sunt obligaţi, urmare a nebuniei adulţilor, să trăiască extrem de competitiv, să se compare cu alţii cu rost şi fără rost, să care în spate eşecul generat de talent pe care probabil că nu îl au, în timp ce multe altele pe care le deţin să rămână adânc îngropate în fiinţa lor doar pentru că nu există un show televizat cu un premiu de 20.000 de euro. Din păcate, acele talente ar putea fi mult mai valoroase, dar copilul, odată bifând un eşec, probabil că se va teme să le utilizeze şi va deveni o fiinţă banală ce va purta toată viaţa în spate teama unei noi ratări. Se va angaja în vreo fabrică şi va face o muncă necalificată în loc să aibă curajul să exploreze adevăratele talente care i-ar putea aduce o viaţă plină de sensuri şi bogată în conţinut.

M-am uitat aseară la Next Star şi m-am bucurat pentru reuşita copiilor din judeţul nostru, dar, la fel de bine, mă puteam întrista fiindcă nu e clar în aceste concursuri care este de fapt unitatea de măsură. Poate fi talentul în sine, dar la fel de bine poate fi şi ceea ce îl îmbracă, povestea.

În cazul lui Marius Varga, desigur că a contat enorm faptul că a fost abandonat de părinţi, că a ales melodia potrivită, că a avut mama adoptivă alături. Oricare am fi fost în juriu ne-am fi simţit ultimii oameni dacă nu l-am fi votat. Talentul, chiar dacă există şi ne-am convins cu toţii de asta, a fost propulsat de situaţia de viaţă a acestui copil, abadonat de ai lui, salvat de alţii.

Înduioşătoare mi s-a părut şi povestea băiatului care făcea magie, poate chiar mai înduioşătoare fiindcă el avea cumva grijă de propria familie, şi-a luat viaţa în mâini şi a început să-şi câştige pâinea din magie. În momentul în care lipea afişe prin sat, pe garduri, sau când povestea că merge cu trenul prin alte sate la spectacole mi-au dat lacrimile. Televiziunea ştie să-i aleagă pe cei care creează emoţie, ştie să te ţină captiv în faţa micului ecran ca să le afli povestea până la final. Nu despre asta este vorba în „O mie şi una de nopţi”? Povestea, al cărei final Şeherezada amână să îl spună, e cea mare o ţine în viaţă. Însă televiziunea e şmecheră şi, din considerente de rating, nu ne va spune niciodată unde e graniţa între talent şi poveste.  Ne uităm înduioşaţi la cei cu care viaţa nu a fost prea darnică, însă uităm că şi ceilalţi copii – chiar dacă au familii care să le poarte de grijă – sunt nişte biete suflete rănite într-o lume absolut nebună în care nimeni nu mai ştie exact care sunt valorile şi ce contează cu adevărat.

Chiar dacă vor câştiga unii dintre ai noştri – şi le doresc asta – dacă aş avea putere şi eu aş schimba, ca şi Mihai Varga, legile în ţara asta şi nu aş mai permite organizarea acestor concursuri de talente pentru copii, mai ales a celor care au premii în bani. Talentaţii au timp să câştige bani toată viaţa de pe urma harului lor.

Pierderea mi se pare prea mare pentru toţi ceilalţi.