Unde au dispărut oamenii pasionaţi?

„Eu nu vreau să lucrez sâmbăta şi duminica”, mi-au spus, de-a lungul timpului, unii dintre cei pe care i-am ofertat să se alăture diverselor proiecte media în care am fost implicată. Ce să vezi? Nici eu! Dar nu am de ales. Evenimentele nu se petrec atunci când vreau eu. Cele negative au loc atunci când nu vrea nimeni. Iar dacă tu, ca jurnalist, te consideri liber exact atunci invocând faptul că nu vrei să lucrezi sâmbăta şi duminica, tot ce faci în rest e degeaba.

M-a inspirat foarte tare anunţul firmei din Bistriţa care caută un patiser. E scris ca din cărţi, ca să zic aşa. Mi-am adus aminte cu ocazia asta prin ce am trecut când am vrut să angajez pe cineva, nu neapărat de pe poziţia de manager de firmă. Am pus o dată pe picioare o televiziune locală şi am dat concursuri peste concursuri. Am oferit salarii mari, să zicem duble faţă de ce se câştiga în alte locuri. Şi, cu toate acestea, m-am ciocnit de tot felul de refuzuri. În afară de argumentul pe care l-am scris mai sus, mi-a mai fost dat să aud: „nu vin fiindcă nu se poate lucra cu tine”. Vă rog să fiţi atenţi la cuvântul „se”. Nu mi s-a spus „eu nu pot lucra cu tine” sau „x nu poate”, ci „nu se poate”, refuz din care ar fi trebuit să deduc faptul că sunt un monstru. Au spus-o oameni care nu au lucrat niciodată cu mine sau au avut doar mici interferenţe cu stilul meu. După logica lor, eu, angajatorul, ar fi trebuit să-mi schimb în totalitate stilul pentru ca ei să poată lucra cu mine. Atunci însă poate că ar fi găsit alt argument ca să refuze. Asta în condiţiile în care eu nu am avut inspiraţia să le fac pomelnicul pretenţiilor expuse pe larg de patronii firmei de patiserie pentru că mereu m-am gândit că, în presă, nu pot lucra decât oamenii pasionaţi, genul care, dacă e dat afară pe uşă, intră pe geam, atât de insistenţi şi de enervanţi în sensul bun al cuvântului încât tu, ca angajator, să nu îi poţi refuza. Din păcate, la Bistriţa, nu am întâlnit niciunul din categoria asta. Poate am avut pur şi simplu ghinion sau poate că oamenii pasionaţi de orice sunt pe cale de dispariţie, iar să fii ziarist a devenit o meserie ca oricare alta în care te duci luni la opt la serviciu şi aştepţi ziua scurtă de vineri să rupi uşa. Cam la atât se rezumă activitatea unora, indiferent de domeniul în care prestează vreo muncă.

Am gândit diferit referitor la potenţialii mei colaboratori fiindcă mereu m-am raportat la ce mi s-a întâmplat mie în viaţă. Cei mai buni şefi pe care i-am avut în cariera mea de jurnalist au fost cu toţii nişte imposibili cu care m-am certat, din cauza cărora am demisionat de nenumărate ori, dar nişte profesionişti în adevăratul sens al cuvântului de la care am avut ce învăţa. Pentru ei nu exista „nu se poate” , „nu-mi iese”, nici „lasă că facem data viitoare”. Pentru ei nu exista decât facem până ne iese şi ne iese bine. Diferenţa între firma de patiserie şi mass-media este că, în ultimul caz, mediul nu este unul „relaxant şi lipsit de stres”, dar cred că asta ştie oricine. Meseria de jurnalist figurează într-un top al celor mai solicitante 10 locuri de muncă, realizat de portalul CareearCast. Cine o alege şi vrea să o practice profesionist ştie lucrul acesta, cred. Se poate face şi la nivel de amatori, însă e ca şi cum te-ai numi bucătar dacă tu găteşti doar pentru tine şi familia ta. Eu îi spun „presa de comunicate” pe care ar putea să o practice absolut oricine ştie să copieze un text dintr-o parte şi să-l mute în alta. De poze nu mai vorbesc. În zilele noastre le face chiar oricine cu mijloace extrem de rudimentare. Fotografiile de presă sunt altceva.

Alte cerinţe mi se par obligatorii pentru orice angajat din mediul privat, dar ar trebui, la fel de bine, să se aplice şi la stat. Prima şi cea mai importantă este aceea legată de plus valoarea pe care o aduci angajatorului tău. Dacă nu eşti capabil de ea, care să fie motivul pentru care să-ţi plătească salariul? Pentru ce să angajez eu un jurnalist care să conspecteze comunicatele pe care le primim oricum pe mailul redacţiei? Acestea nu sunt ştiri, sunt PR. Mereu am visat la clipa în care găsesc pe acelaşi mail articole scrise cu talent, documentate pe care efectiv să îmi fie ruşine dacă nu le public fiindcă nu sunt genul care să nu aprecieze munca şi talentul. Mereu mi-am dorit să văd că există pe lume oameni atât de pasionaţi de această meserie încât să mă simt vinovată dacă nu îi angajez. Nu ştiu unde au dispărut oamenii pasionaţi nu doar din această meserie, din oricare.

Ştiu că trăim în secolul în care  oricine visează la un loc de muncă sigur. Nu mai există însă aşa ceva. Chiar şi cel mai sigur job de la stat poate fi mâine desfiinţat. La fel, toată lumea vrea salarii bune, însă acestea trebuie „câştigate”, nu primite de pomană. Firmele nu se ocupă cu asistenţa socială. Sunt create ca să facă profit într-o lume extrem de concurenţială în care rezistă doar oamenii cu adevărat dedicaţi şi pasionaţi. Dar unde să-i găsim?