Vânătorii. De animale şi de oameni

Fie că sunt slujbaşi la stat, fie aleşi în diverse funcţii, nişte şmecheri duc o viaţă de lux, parcă fără nicio grijă. Trăiesc în ditamai pălătoacele, conduc maşini scumpe, se duc la shopping în străinătate ca şi cum mergem noi după legume în Piaţa Decebal. Stenogramele DNA arată că se poartă ca şi cum nimeni şi nimic nu îi poate atinge.

Am stat şi m-am gândit azi toată ziua ce îi uneşte pe toţi cei anchetaţi în dosarul poliţiştilor. Veţi spune banii, setea de putere, dorinţa de a controla. Sunt de acord, însă înainte de toate acestea îi uneşte pe toţi o pasiune: vânătoarea. După părerea mea, pasiunile sunt cele mai periculoase pentru că nu te naşti cu ele, ci le alegi şi le cultivi. Aceşti oameni, toţi posesori ai permisului de port-armă, au ales să fie vânători, nu de infractori, ci de animale nevinovate. Fiecare are acasă câte un jeep cu care să ajungă în cele mai neştiute locuri, inaccesibile nouă, muritorilor de rând. Au arme performante, foarte scumpe, prin luneta cărora văd la kilometri, mă gândesc. Duc puşca la ochi şi trag în căprioare, urşi, lupi, mistreţi, iepuri, păsări nevinovate care nu au nicio şansă să se apere. Pur şi simplu, au o singură opţiune: moartea.

„Moartea căprioarei” mi-a marcat copilăria. Nu am putut citi decât o singură dată poezia aceea. Mi se pare cea mai tristă din lume. Nici măcar foamea copiilor, nici măcar ameninţarea morţii pentru oameni nu m-au putut face să iert împuşcarea căprioarei, fie ea şi metaforică. Acum, ca adult, văd altfel lucrurile, însă nu pot accepta ideea că cineva ucide din plăcere. E clar că trăim vremuri în care nu vânează aproape nimeni de foame. Există mâncare din belşug. Chiar am văzut un film cu o grupare anarhică din SUA care mânca, bine merci, din tomberoane. Nişte tineri revoltaţi pe sistemul care arunca tone de hrană, toţi intelectuali cu multă şcoală, au ales să ia masa din containere. Şi nu era unul flămând.

Vă pot asigura că nici vânătorii zilelor noastre nu merg la împuşcat de căprioare fiindcă nu au ce pune pe masă. Se duc pentru sentimentul de superioritate pe care ţi-l dă faptul că tu decizi dacă cineva trăieşte sau moare. Eşti un fel de dumnezeu al neputinciosului din faţa ta, fie el animal sau om. După ce ai ucis probabil că ai impresia că nimic nu-ţi mai poate sta în cale. Poţi orice. Nu se poate ca natura să nu aibă ceva de zis în chestiunea aceasta. Nu se poate ca duşmanii pădurii să învingă mereu. Nu v-aţi uitat la „Bambi”? Nici măcar cel mai devastator incendiu nu a putut ucide prietenia, dragostea şi bunătatea. Natura cu legile ei, sau Dumnezeu, dacă vreţi, are ultimul cuvânt. Mie aşa mi se pare. Cred că aşa e firesc.

Şi mai periculoşi decât vânătorii de animale mi se par cei de oameni. Vedem cum DNA scoate la iveală tot mai mult moloz din dosarul retrocedărilor. Am aflat de la actualul şef al ANRP cum au făcut peste 200 de milioane de euro „băieţii deştepţi” de prin zonă. Că s-au găsit nişte intermediari de prin Bucureşti, scoşi în faţă la înaintare, aşa, de ochii lumii, ştim. În realitate, unii de pe aici, de pe la noi, au ştiut cine are proprietăţi de redobândit, cine e mai naiv, cine mai credul, cine nu ştie ce să facă. Tot de pe aici sunt şi cei care au blocat dosarele la primării şi prefecturi, au şterpelit pământul oamenilor sau l-au dat altora care nu aveau dreptul doar pentru că ştiau că e o mină de aur pe care nu aveau cum să o piardă din mână, ei şi Crinuţa lor.

Aceşti „vânători de oameni” sunt putred de bogaţi şi extrem de nefericiţi, dacă mă întrebaţi pe mine. Au adunat miliard după miliard şi au cheltuit fără noimă, ca urmare au vrut mai mult ca să-şi astupe golurile existenţiale. Verbul „a avea” a început să le domine vieţile şi au uitat complet de „a fi”. Am auzit pe cineva, la televizor, că s-au îmbogăţit din suferinţa celor care, peste noapte, s-au trezit fără nimic din ce au agonisit o viaţă. A urmat pentru aceşti oameni o viaţă de calvar în care s-au chinuit să recupereze ce le-a luat statul în mod abuziv, şi-au pierdut sănătatea, Dumnezeu ştie cum au putut trăi, fiecare după puterea lui de a se adapta şi capacitatea de a ierta. Aceşti „băieţi deştepţi”, în realitate nişte monştri, le-au luat oamenilor dreptul la mulţumirea de la sfârşitul vieţii. Ei sunt cu mult mai îngrozitori decât vânătorii ceilalţi. Încet, încet, şi pe urmele lor parcă vine cineva, iar vorba lui Alice, din Ţara Minunilor: „Drept înainte nu poţi merge prea departe!”, iar acel cineva care te urmăreşte inevitabil te va ajunge la un moment dat.

Şi atunci, vă întreb, merită toate bogăţiile şi plăcerile acestei lumi dacă sufletul, libertatea şi liniştea ţi le vei pierde?

Cristiana Sabău