Zeilor de pe muntele politicii

„Cea mai uşoară cale să scapi de tine însuţi este să te ocupi de problemele lumii, de economie, de politică, de filantropie, de transformarea societăţii, de reforme. Toate acestea sunt strategii pentru a scăpa de problemele proprii – strategii subtile şi periculoase pentru că ai credinţa că faci ceva măreţ, dar, în realitate eşti un biet laş”, spune un înţelept al vremurilor noastre care adaugă că, în lume sunt trei lucruri care ruinează omul: sexul, jocurile de noroc şi politica. În primele două cazuri există şanse de scăpare, însă politica e calea sigură spre ruină.

Oamenii politici ajung în vârful unei piramide de multe ori conjunctural fiindcă România nu promovează meritocraţia. Sunt, cu siguranţă, mai puternici decât cei aflaţi la baza piramidei: au ştiut să dea din coate mai bine, au săpat vertiginos pe cine trebuia, s-au aliat cu alţii la fel de puternici şi au o aşa-zisă „calitate”: aceea de a călca pe cap cu elan şi fără niciun regret pe oricine le iese în cale. Pot deveni fascinanţi fiindcă puterea îi schimbă pe toţi, fără excepţie, inclusiv la chip, iar când spun fascinanţi, mă refer atât la ce văd ei în oglindă, cât şi la felul în care sunt priviţi de cei din jur, întotdeauna admirativ chiar dacă au mai îmbătrânit şi s-au mai urâţit.

Puterea le aduce bani mai mulţi, preocupări mai multe sau aparent mai multe (vorbesc la telefon fără încetare, iar aceasta li se pare cea mai bună dovadă că sunt importanţi şi ocupaţi), prieteni mai mulţi – conjuncturali ce-i drept, dar mai mulţi cu siguranţă -, admiratori/toare mai mulţi/e, supuşi mai mulţi, preaplecaţi pe la uşile lor, de-a dreptul cocoşaţi şi cu şepcile-n mână precum iobagii. Orice propoziţie aş scrie trebuie să includă, în acest context „mai” şi „mult” fiindcă oamenii politici puternici mereu sunt în competiţie cu alţii şi au nevoie de comparaţii din care să reiasă că sunt măcar cu un pas înaintea celuilalt. În fond, de ce să se zbată atât de mult să pună mâna pe putere dacă nu din nevoia de a fi sută la sută satisfăcuţi de ea şi de toate beneficiile ei? Numai că şi puterea, ca şi tinereţea, nu e veşnică. Vine un moment în care se ridică altul mai puternic şi, adesea fără ca cineva să observe (oamenii politici puternici sunt ocupaţi mereu cu câte ceva şi nu pot fi atenţi), face exact aceleaşi lucruri pe care şi omul politic ajuns cândva în acelaşi vârf al piramidei. În fond, nimeni nu a inventat apa caldă şi nici nu a pus vreo coadă la cireaşă. Tot ce-i rămâne fostului om politic puternic e să se retragă demn. Însă rareori veţi vedea aşa ceva.

Eu, care am scris despre creşterea multora, istorii pe care le-am văzut cu ochii mei, live, ca să zic aşa, m-am tot întrebat dacă puternicii zilei simt sau ştiu când vine momentul coborârii. De curând, am găsit un indiciu pe care, cu siguranţă, că unii nu-l vor considera relevant, însă pentru mine este: momentul în care puternicul se luptă cu duşmanii invizibili, cu cei care postează comentarii sub anonimat, când le face plângeri la Poliţie şi cere să fie anchetaţi. El, omul politic puternic, cel care a mutat munţii, care, în mintea lui a făcut numai lucruri măreţe, când ajunge să se împiedice de un ciot, metaforic vorbind, deja nu mai este puternic şi ar trebui să se retragă. E total ruinat.

Într-o ţară în care a dispărut aproape în totalitate curajul de a spune lucrurilor pe nume – suntem liberi să o facem, dar mâine s-ar putea să nu mai avem job, să fim pe lista de restructuraţi şi să nu avem bani de facturi – internetul a rămas ultima redută în care omul de rând îndrăzneşte să strige şi el ceva, din genuni, către zeii de pe muntele politicii. Chiar dacă nu-i sunt ascultate înjurăturile, plânsetele şi furia, adesea nici măcar auzite, măcar să fie lăsat să se elibereze de toate aceste sentimente.Mi s-ar părea un act de generozitate total pe care orice zeu l-ar face pentru un muritor de rând.

Să-l chemi însă pe muritorul de rând la Poliţie să dea declaraţii e o dovadă că nu eşti cu nimic mai presus decât el, ci mult mai prejos, un biet şobolan speriat că cineva vrea să-ţi ia puterea şi nu inspiri nimic altceva decât milă şi silă. E clar că cei care au ajuns aici nu mai sunt demult pe vârful piramidei lor imaginare. Acolo e cer senin, se vede bine orizontul, priveliştea e frumoasă şi nu se aud ţipetele din vale. Sunt la baza ei, lipsiţi de putere – aproape umani – dar în acelaşi timp jalnici. După ce unii au făcut politică de decenii, s-au înfruptat cu bani publici şi au trăit cum neam de neamul lor nu a visat că se poate, să vină acum, supăraţi, şi să ceară anchetarea celor care au îndrăznit să îi critice mi se pare mai mult decât penibil.

E, de fapt, momentul în care ar trebui să-şi ceară scuze pentru că nu au făcut absolut nimic o viaţă întreagă, să se retragă şi poate, dacă mai apucă, să trăiască o vreme cu adevărat. Eu asta le doresc.

Cristiana Sabău