Ziua obligaţiilor de autor sau a jurnaliştilor fără cărţi de muncă

O bună parte din viaţa mea am fost plătită pe bază de contracte de drepturi de autor (DDA). Eram foarte tânără şi mi se părea la vremea aceea că aşa voi şi rămâne. Nu ştiam ce înseamnă spital, medici, durere. Aveam energie cât pentru zece şi eram capabilă să muncesc zi şi noapte fără să mă plâng. La început, nu-mi luam concediu fiindcă îmi plăcea la nebunie să lucrez, era pentru mine o adevărată aventură să descopăr zi de zi oameni noi, întâmplări noi, să trăiesc emoţia unui reportaj făcut şi transmis, să văd cum se schimbă lumea după ce mi-am pus şi eu o mică amprentă. Cred că la vremea aceea aş fi lucrat şi fără să fiu plătită fiindcă trăiam cu adrenalină, eram mereu pe drumuri şi aveam impresia că nu am nevoie nici măcar de mâncare. S-a întâmplat însă la un moment dat să am un accident în timp ce alergam la o ştire şi să aflu astfel de ce e rău contractul  DDA şi la ce ar fi fost bună cartea de muncă. Având fisură de bazin care m-a ţinut nemişcată luni de zile, aş fi avut nevoie de concediu medical, dar am aflat tot atunci că celebrul meu contract pe drepturi de autor îmi dă un singur drept: să-l întrerup. Consecinţa? Cât timp nu am contract, nu sunt plătită. Aşadar, eram un autor cu obligaţii, numai cu obligaţii. Dacă voiam bani, trebuia să muncesc zi lumină, noaptea întreagă, de Crăciun, de Paşti, de 1 Mai, etc. perfect sănătoasă. Orice alt derapaj de la această linie însemna pentru mine zero lei, zero drepturi. Fireşte că şefii mei, indiferent cum se numeau, vedeau un singur aspect al acestei fructuoase colaborări cu mine: raportul de activitate în care treceam zecile de ştiri pe care le făceam. Acolo nu scriam nici cu ce preţ, nici cu ce costuri (camere de luat vederi şi aparate foto luate din banii mei, facturi telefonice mari achitate de mine, laptop cumpărat cu bani mulţi şi în rate de subsemnata, maşina mea distrusă pe drumuri varză, sănătate făcută praf, etc). Ei vedeau doar suma pe care trebuie să mi-o achite, iar uneori li se părea că e prea mare. Ca urmare, unii, care stăteau la birou şi mă hăituiau cu telefoane, se trezeau la final de lună să mai taie din contract imputând diverse mizerii, ba că nu am lucrat destul, ba că nu am avut destule idei de subiecte, ba că nu era bine ceva. Se găsea mereu câte ceva de imputat cuiva căruia îi puteai închide telefonul în nas în orice secundă lăsându-l cu sentimentul că nu a făcut bine nimic. Doamne, de câte ori nu mi-am măcinat mintea să găsesc răspuns la întrebarea: Oare cum aş putea face să fie totuşi bine, iar şefii mei să fie mulţumiţi?

Cu timpul mi-am dat seama că şefii mei nu vor fi niciodată mulţumiţi, că unii sunt plătiţi doar ca să ne hăituiască, să ne reproşeze, să ne găsească nod în papură ca să ne poată taia la sfârşit de lună din bani respectând dorinţa patronilor puşi pe economii, dar numai pe seama corespondenţilor. Din păcate, mi-am dat seama destul de târziu. Ani la rândul m-am temut să plec în concediu ca să nu „bubuie” ceva în lipsa mea şi când mă întorc acasă să găsesc în poştă contractul DDA unilateral reziliat fiindcă se putea şi acest lucru. Ani la rândul am dormit cu telefonul sub pernă ca nu cumva să nu mă trezesc la primul sunet şi să nu o iau din loc la timp ca să ajung la o ştire.

Aş putea continua la nesfârşit povestindu-vă aventuri din viaţa mea de corespondent plătit în baza unui DDA, fără drepturi, numai cu obligaţii, dar sunt sigură că veţi spune că am ştiut şi că mi-am asumat. De asumat, mi-am asumat fiindcă am ales să pratic o meserie care mi-a plăcut dintotdeauna şi care mi-a oferit o viaţă extrem de spectaculoasă pe care nu aş fi avut ocazia să o trăiesc făcând altceva.  De ştiut, nu cred că am ştiut la timp, iar când mi-am dat seama cu adevărat ce mi se întâmplă a fost destul de târziu. Nu mă plâng şi nici nu cred că aş schimba ceva din viaţa mea indiferent cât de mare a fost preţul pe care l-am plătit.

Când Ioan Botiş a ajuns ministru al Muncii l-am rugat să schimbe ceva, să-i oblige pe patronii din presă (care au inventat DDA-urile ca să nu fie obligaţi să plătească ceva la stat) să ne angajeze cu cărţi de muncă, să avem drepturi, nu doar obligaţii. I-am explicat că tineri fiind majoritatea jurnaliştilor nu se gândesc să-şi plătească din proprie iniţiativă nici contribuţiile la sănătate, nici la pensii care oricum necesitau nişte drumuri, nişte timpi pierduţi pe la ghişee. Nici nu reţin ce mi-a răspuns. Cert este că nu a schimbat nimic. În continuare, sute, poate chiar mii de tineri care fac această meserie sunt plătiţi în baza acestor DDA-uri, iar dacă şefii se supără pe ei sau la închiderea unui ziar/televiziuni se trezesc în stradă fără a avea măcar dreptul la ajutor de şomaj, ca să nu mai vorbesc de faptul că nu sunt asiguraţi la sănătate şi că, la bătrâneţe, vor avea pensii de nimic sau deloc.

Lumea crede că sunt jurnalişti cei care aleagă cu microfoane după dive de cartier sau cei care despică firul în patru pe la dezbateri televizate cu tot soiul de invitaţi permanenţi. Or fi, dar diferenţa între ei şi adevăraţii jurnalişti care aleargă pe teren în căutare veşnică de ştiri e de la cer la pământ şi în privinţa efortului, şi a salariului. Cei din studio stau pe scaune (fiind plătiţi cu mii de euro), dau din gură analizând ştiri trimise din teritoriu de cei care aleargă să le descopere şi să le scoată la lumină adevăruri dureroase. Ultimii iau salarii de trăit de pe azi pe mâine, muncesc 24 de ore din 24, au veşnic sabia lui Damocles deasupra capului, îşi pun viaţa şi sănătatea în pericol. Aceşti oameni ar trebui angajaţi cu cărţi de muncă, eliberaţi de poveri din când în când, lăsaţi să respire. Nu poţi fi inspirat când munceşti tot timpul. Starea de veghe şi de căutare e mai obositoare decât munca însăşi.

Deşi „n” oameni care au lucrat în media au ajuns parlamentari, niciunul nu şi-a mai adus aminte de unde a plecat şi nu mă aştept ca de data aceasta să schimbe ceva. Aşa că nu-mi rămâne decât să le urez celor care lucrează în baza unor contracte „de drepturi de autor” să fie sănătoşi şi să aibă nervi de oţel. Orice boală îi va scoate din sistem.

Cristiana Sabău