Timp de gândire

Despre cum unii cântă cu îngerii…. căzuţi

De când cântăreţele aleg să-şi ia singure zilele, lumea a îmbrăţişat un refren potrivit căruia ele cântă, mai nou, îngerilor. Se face mare caz despre drama lor, nebăgate în seamă suficient de radiouri şi televiziuni, şi prea puţin se vorbeşte despre crima cu care au ieşit din lumea aceasta. Ce altceva poate să fie sinuciderea decât o crimă a cărei victimă este propria persoană?

Sunt multe momente dificile în viaţa oricui, nu cred că există om căruia să nu-i fi trecut prin minte măcar odată că ar fi fost mai bine dacă nu exista sau dacă nu mai era în viaţă. Totuşi, de la amărăciunea exprimată în termeni de genul „îmi vine să mă sinucid” până la a te arunca pe geam de la etajul nu ştiu care sau a înghiţi substanţe toxice e cale lungă.

Le dau dreptate celor care nu privesc sinuciderea cu niciun fel de indulgenţă mai ales dacă pun în faţa acestui tablou o altă oglindă în care se reflectă suferinţa reală a unor oameni care depind de nişte aparate sau care ştiu că nu vor mai avea mult până ce vor părăsi lumea aceasta din cauza unei boli incurabile. Oricât de mare ar fi suferinţa cauzată de dragoste sau de neîmplinirile pe plan profesional nu poate fi comparată cu cea a unui om care nu şi-a ales soarta, ci a primit-o, nu ca pe un dar, ci ca pe o povară.

Da, ştiu, depresia este o boală. Cei care sunt deprimaţi văd în plecarea din această lume o salvare. De fapt, se uită într-o oglindă mincinoasă, cum spuneau bunicii noştri, care deformează realitatea şi le arată ceea ce vor să vadă, nu ceea ce se întâmplă cu adevărat, căci, nu-i aşa, cea mai periculoasă capcană este tocmai „nebunia minţii noastre”.

Am două cărţi preferate pe care le citesc şi recitesc, ambele scrise de Erwin W. Lutzer, autor pe care vi-l recomand cu toată inima dacă sunteţi interesaţi de următoarele două teme: „Prima ta clipă după moarte!” şi „Cum poţi fi sigur că îţi vei petrece veşnicia cu Dumnezeu”. În prima carte, autorul spune că, în prima clipă după ce vom trece de „cortina trasă”, fie ne vom bucura de un bun venit plin de dragoste din partea lui Dumnezeu, fie vom avea parte de o imagine a pierzării aşa cum nu am cunoscut-o vreodată. „Oricare va fi situaţia, viitorul tău veşnic va fi fost irevocabil stabilit”, scrie autorul, convins că nu există „oameni obşnuiţi”, doar „nemuritori”.

„Cei care se vor găsi în cer vor fi înconjuraţi de prietenii pe care i-au avut pe pământ. Prietenia, odată întreruptă brusc prin moarte, se va relua de la momentul în care a fost lăsată. Orice descriere a cerului auzită vreodată pe pământ va păli în lumina realităţii şi toate acestea pentru veşnicie. Alţii, mulţi alţii, vor fi înveliţi într-un giulgiu de beznă, vor locui într-un tărâm al lipsei celei mai adânci şi al remuşcării fără capăt. Acolo, avându-şi sentimentele şi amintirile complet intacte, vor avea parte de imagini din viaţa trăită pe pământ care se vor întoarce spre ei să-i bântuie. Se vor gândi la prietenii lor, la familie, vor regreta prilejurile pe care le-au risipit şi vor şti, în mod intuitiv, că viitorul lor este pe cât de deznădăjduit, pe atât de nesfârşit. Pentru ei, moartea va fi cu mult mai rea decât şi-au imaginat vreodată”, scrie Erwin W. Lutzer.

De câte ori citesc aceste cuvinte, mă cuprinde un fior. Oricâte pomeni am da, noi, cei vii, indiferent câţi preoţi am plăti să se roage pentru cei dispăruţi, un lucru e real şi imposibil de schimbat: viitorul nostru veşnic a fost irevocabil stabilit. Ne-a fost dat un timp anume, pe pământ, depinde de fiecare dintre noi ce facem cu el. Nimeni nu va mai putea schimba vreodată, indiferent de ritual, destinul nostru veşnic.

Erwin W. Lutzer are şi o opinie legată de moartea prin sinucidere.

„Cei care aleg sinuciderea din orice motiv ar trebui să-şi amintească faptul că moartea nu este capătul, ci o uşă deschisă către existenţa eternă. Este trist să o spunem, dar unii dintre aceia care consideră durerea morţii intolerabilă se vor trezi într-un tărâm care este chiar mai îngrozitor decât existenţa pe acest pământ. Noi trebuie să primim moartea din mâna lui Dumnezeu, dar nu să forţăm această mână. (…) Este greşit să recurgem la sinucidere gândindu-ne că toate vor fi bune pe tărâmul celălalt. (…) Să nu uităm că trebuie să-i dăm socoteală lui Dumnezeu pentru felul în care am trăit şi am murit pe pământ”, mai scrie el.

În trecut, Biserica nu oficia niciun fel de slujbe pentru sinucigaşi, dar, mai nou, în special fiindcă au fost „vedete”, aceştia îşi găsesc locul în capele, preoţii se roagă pentru ei, iar la cap mai au şi o cruce.

Pare chiar la modă şi în trend acest mod de a ieşi de pe scena vieţii „en fanfare”. Stiliştii şi muzicologii îşi dau cu părerea la televizor despre tot soiul de drame ale artistului, dar nu am văzut niciun preot care să apară şi să pună lucrurile în ordine, explicând că niciun sinucigaş nu cântă îngerilor şi că astfel de gesturi, făcute de oameni bolnavi, laşi, cărora dracii le-au luat minţile, nu sunt deloc spectaculoase, cât mai degrabă demne de a fi condamnate, precum ei înşişi şi-au condamnat sufletul pe veci.

Cristiana Sabău

8 comentarii

  • Cred ca preotii fac o mare greseala prin faptul ca nu spun lucrurilor pe nume. Lasa impresia ca sinuciderea e un pacat ce poate fi iertat si sunt indolenti cu sinucigasii. Le e atat de teama ca isi pierd popularitatea incat uita adevarata misiune pe care o au in lume. Dar, vorba cantecului lui Lese: „Acolo (in Iad, n.a.) or fi popi si preotese/ Si mandre din cele-alese”.

    • Nu ştiu de unde-aţi scos-o, dar preoţii nu au atitudinea pe care o pretindeţi. Bisericile tradiţionale condamnă drastic suicidul. Participarea preotului la slujba înmormântării (cu totul alta decât cea obişnuită) este urmarea dragostei pentru familia suicidarului şi a solidarităţii cu cei cutremuraţi de nefericita întâmplare. Cât despre citatul din Leşe, vă suspicionez de intenţii absconse şi partizane.

    • Eu nu vorbeam de biserici si de ceea ce condamna ele sau religia pe care o reprezinta. Vorbeam de preoti! Mai demult, cei care se sinucideau nu aveau parte de slujba de inmormantare. Bunica imi spunea ca nici clopotele bisericii nu sunt trase in asemenea cazuri, si nu se punea cruce pe mormantul unuia care si-a luat zilele. Se respecta fara echivoc ceea ce se propovaduia in biserica. Azi, chiar daca dumneata ai dreptate, si preotii participa la inmormantari din solidaritate cu familia suicidarului, ei fac un compromis periculos. La inmormantarea Madalinei Manole nu am auzit pe nici unul din preoti spunand clar si raspicat ca sinuciderea e un pacat de moarte! Nici nu e de mirare ca tot mai multi oameni se simt incurajati sa faca asemenea gesturi! Daca nimeni nu le spune ca dincolo ii poate astepta o vesnica suferinta, ci, dimpotriva, vad ca preotii se roaga pentru sufletele celor plecati dintre cei vii, ei renunta la responsabilitatea propriei vieti.
      Dumneata ma poti „suspiciona” de ce vrei… sfatul meu e sa nu depui un efort extenuant in sensul asta! 🙂

    • Si eu tot de preoti vorbeam, ca sa vezi coincindenta. La inmormantarea sinucigasilor nu se trag clopotele nici azi, ca si acum 1000 de ani. Crucea se punea pe mormantul sinucigasului, aici informatiile bunicii matale sunt deformate. In ceea ce priveste participarea preotilor la inmormantare din solidaritate si din dorinta de a intari familia lovita de nenorocire, preotii nu fac nici un compromis, ci respecta porunca Bisericii, care ii obliga sa fie alaturi de cei in suferinta. Mai departe. Daca la inmormantarea Madalinei vreun preot s-ar fi apucat sa peroreze despre damnarea absoluta a sinucigasului, ar fi dat dovada de cruzime. In casa spanzuratului nu vorbesti de funie. Asta nu schimba esenta lucrurilor, invatatura Bisericii este intransingenta, si, dupa cum ai aflat din presa, Patriarhia ti-a demonstrat ca opinia ta este caduca si perfect pe langa. Cat despre rugaciunile preotilor pentru sufletele sinucigasilor, nu le poti elimina complet fara sa te substitui lui Dumnezeu, Marele si Unicul Judecator. Biserica a avut un sfant care se ruga pana si pentru diavol. Secretul acelei rugaciuni pentru sufletul sinucigasului ( se face o singura ectenie, frustra si golasa, la mormantul sinucigasului) este ca rugaciunea se indreapta mai mult spre inimile familiei celui mort. Nimeni nu are dreptul sa smulga speranta din inimile oamenilor. Nimeni nu poate trai fara speranta.
      Nu te ingrijora despre extenuarile mele, daca exista, ele nu au nici o legatura cu Didina. Daca totusi te cheama Didina, eu sunt Bozoncea.

    • Din cate stiu eu (si nu sunt o ignoranta!) biserica nu trateaza sinucigasii ca pe crestini. Crucea e simbolul crestinismului, deci ce sa caute pe mormantul unuia sau altuia pe care Biserica Ortodoxa considera ca prin sinucidere s-a declarat impotriva lui Dumnezeu si a Fiului sau, Isus?!
      Uite un articol inspirat de Pravila de la Targoviste si care sustine teoria mea:
      http://www.parohiamacin4.org/sinuciderea.htm
      Familia unui sinucigas nu are nevoie de sperante desarte! Dimpotriva, are nevoie de adevar, care poate fi spus cu blandete, dar totodata cu suficienta fermitate, sa fie avertizati in privinta alegerilor pe care le fac si a riscurilor asociate lor.
      Un om care se sincide, nu are nici un fel de relatie cu Dumnezeu. Ori nu stie nimic despre El si legile Lui, ori le ignora cu buna stiinta, si trateaza totul cu dispret. Cine e de vina? El, individul? Familia lui care nu l-a dus la Biserica? Preotul care i-a spus ca exista iertare dupa moarte? Nu stiu. Nu e treaba mea. Poate depinde de la caz la caz. Cred ca treaba preotilor este sa insufle CELOR VII adevarata credinta si puterea rugaciunii si adevarata responsabilitate pe care o avem aici pe pamant.
      „Iarta, Doamne, pacatele celor ce au murit!” e un fel de chestie superficiala, pentru care nimeni, nici macar inaltii preoti, nu isi asuma nici un fel de responsabilitate. Care din ei ar renunta de buna voie la locul lor in Rai daca li s-ar dovedi ca nu si-au implinit menirea, ca au dezinformat lumea, ca au fost pietre de poticnire in calea spre Adevar?! Nici unul! Garantat! Ne rugam pentru sufletele mortilor, ca nu ne doare gura, si oricum nu depinde de noi, ci de voia lui Dumnezeu, care daca vrea ii iarta, daca nu, nu!

      Ca sa te rogi pentru diavol, trebuie sa ai un grad foarte ridicat de autoritate, sa fii cineva in fata lui Dumnezeu! Nu o poate face orice troglodit!
      Ma inclin in fata acelui…sfant cum il numesti dumneata si, probabil si Biserica ce l-a „sfintit” (pentru mine, sfant e doar Bunul si Marele Dumnezeu), daca intr-adevar s-a bucurat de atata cinste in ochii Divinitatii si i-au fost ascultate rugaciunile!
      Cu respect,
      Pentru dumneata, aceeasi,
      Didina

    • Îmi înghit cu greu contraargumentaţia, din dorinţa de a-ţi oferi ultima şi definitiva replică. Crăciun liniştit.

  • de acord cu didina .as face si eu o smerita completare,ca in imparatia lui dumnezeu nu exista partide politice ci doar un singur partid ,cel al mantuitilor in iubire.asadar, sa facem un exercitiu de imaginatie ,si sa-i vedem tinandu-se de mana ,pe ioan oltean cu radu moldovan,sau pe liviu rusu cu dorin popescu ,privindu-se gales si cantand :”osana,osana…..sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim”(love,love,just love)

Apasă aici ca să comentezi

Reguli pentru comentarii. Click aici.