Timp de gândire

Ce mi-ar plăcea

Poate că e şi vina noastră că nu ne organizăm destul de bine şi avem impresia că timpul nu ne va ajunge, poate că televizoarele la care ne uităm ne fac să credem că tot timpul este cineva cu noi, dar, în realitate, suntem singuri şi ratăm multe prilejuri să ne bucurăm. De aceea a fost creată ideea de comunitate, cred eu, ca astfel de situaţii să nu fie posibile.

M-am bucurat aseară, la „Parada brăduţilor… pentru viaţă”, organizată de OF a PDL să întâlnesc un grup de oameni puşi pe făcut lucruri interesante. Am stat de la început până la sfârşit şi m-am bucurat dându-mi seama că avem nevoie de pretexte bune ca să ne vedem unii cu alţii. Mi-am adus aminte cum, în copilărie, elevi fiind, stabileam că vom face cu toţii pe Moş Crăciun. Ne scriam numele pe bileţele, le puneam la un loc, fixam o sumă modică din care să cumpărăm un cadou pentru colegul respectiv şi apoi ne distram copios când le deschideam cu toţii. Nu cumpăram cine ştie ce că nu aveam nici bani, nici ce alege, dar împărtăşeam multă bucurie.

Nu sunt un om al cluburilor sau cafenelelor, nu-mi plac ţinutele sofisticate şi aerele de preţios, dar mi-ar face mare plăcere să ştiu că mă pot întâlni, în diverse ocazii organizate, cu oameni cu care să am ce discuta dincolo de nimicurile de zi cu zi, oameni pe care să-i bucur atunci când mi se oferă prilejul, oameni în compania cărora să mă simt în largul meu. Mi-e tare ciudă că acest oraş mic ne face să ne simţim atât de departe unii de alţii. Ne întâlnim rar, vorbim pe repede înainte fiindcă, fireşte, ne grăbim şi întotdeauna ne promitem că va exista o „data viitoare”. Se întâmplă uneori, şi viaţa ne-o tot demonstrează, să nu mai existe nicio data viitoare, fiindcă timpul ce ne-a fost dat e limitat, trece îngrozitor de repede şi noi nu apucăm nici măcar să începem aici prietenii ca să le putem continua în veşnicie.

Nu mă pricep foarte bine să organizez evenimente, am impresia că, şi dacă aş pune la cale ceva, nu ar veni nimeni, dar mi-ar plăcea să existe cineva influent care să ne urnească pe toţi, să ne cheme să părăvlăgim despre noi la  un ceai cu turtă dulce, să ne scriem numele pe bileţele şi să ne cumpărăm, unii altora, de Crăciun, o pungă de pufarin şi alta cu pufuleţi. Mi-e dor de aromele acelei părţi din viaţă în care nu ştiam că există facturi, rate, boli şi alte asemenea cu care ne umplem timpul.

Mi-a plăcut „Parada brăduţilor” nu atât pentru scopul ei, de altfel nobil, cât pentru ocazia de a fi împreună cu nişte oameni veseli, deschişi la vorbă, minunaţi de-a dreptul.

Sper că nu trebuie să mă înscriu în niciun partid ca să mă întâlnesc mai des cu ei!

Cristiana Sabău

 

2 comentarii

Apasă aici ca să comentezi

Reguli pentru comentarii. Click aici.