Timp de gândire

La mulţi ani, Bistriţa!

Am un prieten care mă îndeamnă să scriu lucruri bune şi să încurajez oamenii care au mai multă nevoie de speranţă decât de lipsa ei. Rareori îl ascult fiindcă mai degrabă îmi vine să dau cu barda decât să pun cărămidă peste cărămidă. Astăzi însă, când era cât pe ce să uit că e ziua Bistriţei, oraşul în care trăim, m-am întrebat dacă-l iubesc sau dacă-l urăsc. Şi am ajuns la concluzia că îl iubesc în ciuda a orice.

Bistriţa nu e oraşul meu natal. Eu m-am născut la ţară. M-a adoptat în urmă cu 25 de ani când am păşit pentru prima oară în el ca elevă în clasa a IX-a la liceu. Ne-am despărţit apoi timp de patru ani cât a durat facultatea ca să revin apoi şi să locuiesc aici. Cu excepţia perioadei în care eram elevă (când am stat o vreme în zona Independenţei), tot timpul am locuit în partea de sus a oraşului care îmi este şi azi mult mai familiară. Nu ştiu dacă am îndrăgit un loc anume. Nu cred că am apucat fiindcă m-am tot mutat dintr-o parte în alta. Nu sunt fan al centrului istoric, nici al vreunei clădiri anume. Nu am trepidat de emoţie când s-a instalat liftul în turnul Bisericii Evanghelice ca să urc şi să admir oraşul de la înălţime, dar m-am bucurat de fiecare dată când am văzut că o clădire veche şi distrusă e refăcută, că o poartă putrezită e înlocuită cu alta, că un trotuar vechi e spart şi scos, iar în locul lui apar dale din piatră. Îmi plac lucrurile făcute cu grijă şi cu bun gust.

Mai mult decât zidurile, iubesc la Bistriţa parfumul de tei de pe bulevard, magnoliile înflorite, munţii care se văd în depărtare, aerul rece care vine câteodată dinspre Bârgău, ploaia care vine de la Cluj, curcubeul care uneşte cerul, îmi plac florile de pe străzi, prima ninsoare, frunzele care dansează atunci când cad, dar cel mai mult însă îmi plac oamenii.

Rareori mi se întâmplă să merg pe stradă, într-un magazin sau oriunde altundeva şi să nu întâlnesc vreo persoană cunoscută. Uneori poate fi obositor, dar, de cele mai multe ori e plăcut să vezi o faţă cunoscută, îţi dă un sentiment aparte, te face să crezi că aparţii de o comunitate, lucru care se întâmplă mai rar în marile oraşe. Aici, oamenii, chiar dacă sunt străini, sunt dispuşi să te ajute, să te asculte, să-ţi dea un sfat, să deschidă o uşă pe care să intri, ceea ce nu e puţin lucru într-o lume care se îndreaptă tot mai mult spre individualism, spre singurătate şi spre tristeţe.

Până la urmă, iubesc Bistriţa pentru că reprezintă pentru mine „acasă”, locul în care mă întorc bucuroasă de oriunde aş pleca. Încă mai sper că va veni ziua în care tot mai mulţi dintre noi ne vom tratata oraşul ca pe propria casă. Nu vom arunca gunoaie la întâmplare, nu vom rupe, nu vom distruge, nu ne vom lăsa amprentele negative peste tot. Aşa cum ne place să stăm într-o locuinţă curată, tot aşa să ne placă să ne păstrăm intact oraşul în care trăim, respirăm, visăm.

La mulţi ani, Bistriţa!

Cristiana Sabău

5 comentarii

  • Excelent articol!! Mi-a placut mult si citindu-l am constatat ca si eu simt la fel! Cred ca asta e definitia unui ziarist bun sa te surprinda cu un text care are si pentru tine aceleasi intelesuri!!!
    LA MULTI SI TIHNITI ANI ORASULUI NOSTRU !!!!

  • Intr-adevar un text sensibil,in care ma regasesc.
    Nici eu nu m-am nascut in Bistrita,ci intr-un alt frumos judet transilvan,la fel de incarcat de istorie.Dar de 35 de ani locuiesc aici si ma simt acasa.Aici am trait cele mai emotionante momente ale vietii,aici mi s-au nascut copiii,aici au facut scoala,de aici au plecat in viata…
    Aici mi-am facut profesia si aici m-am simtit apropiata si ocrotita de oamenii locului.
    Numai aici intalnesc pe strada chipuri cunoscute.In Bistrita este viata mea. Am venit aici ca sa raman pentru totdeauna si nu mi-a parut rau nicio clipa.
    Multumim,Cristiana,ca ne-ai amintit !

Apasă aici ca să comentezi

Reguli pentru comentarii. Click aici.