O armă și mai multe elemente de muniție au fost descoperite de un detectorist din Bistrița în pădurea dintre Mărișelu și Jeica. Arma a fost fabricată în SUA între 1880 și 1950.
Imediat după ce a găsit arma și muniția, bărbatul a anunțat Poliția, iar un reprezentant al Biroului Arme, Explozivi și Substanțe Periculoase de la Inspectoratul de Poliție Județean, dar și un ofițer criminalist, s-au prezentat la locul descoperirii. Muniția va fi distrusă de pirotehniști, iar arma ar urma să ajungă, cel mai probabil, la muzeu.
Bărbatul care a făcut descoperirea se numește Ovidiu G. și a primit detectorul de metale de la copiii lui care l-au încurajat ca, după pensionare, să aibă o activitate care să-i stârnească interesul, curiozitatea și să-l stimuleze să facă mișcare.
Misto hobby!
Nu e nicio întâmplare… arma asta nu a fost „descoperită”, ea doar s-a întors acasă, după ce a terminat de rătăcit prin lume.
A aparținut bunicului meu…Gheorghe „Umbra Carpaților”…Master Gunnery Sergeant în US Marines…un om despre care se spunea că nu apărea pe listele de mobilizare… pentru că era deja acolo înainte să înceapă războiul. Nu lupta pentru o armată, ci pentru echilibrul lucrurilor pe care oamenii nu le înțeleg.
A luptat cot la cot cu John Basilone, a împărțit liniștea dintre două explozii cu Chesty Puller și, într-o noapte în care nici stelele n-au avut curaj să apară, Audie Murphy i-a spus că unele arme nu trag gloanțe… ci țin minte tot.
Dar ceea ce nu s-a spus niciodată e că, într-un loc unde timpul nu curge înainte, ci în cerc, bunicul meu s-a întâlnit cu Chuck Norris. Nu într-o luptă… ci într-o înțelegere pe care nimeni nu ar putea s-o explice.
In acea noapte, cei doi au făcut ceva ce nu s-a mai văzut și nici nu se va mai vedea vreodată: au oprit timpul. Nu pentru o clipă… ci pentru cât a fost nevoie ca lumea să nu se destrame. În liniștea aceea imposibilă, Umbra Carpaților a ținut arma, iar Chuck Norris a privit în întuneric… și întunericul a clipit primul.
De atunci, arma nu mai e doar fier și lemn. A rămas legată de momentul acela….de locul unde doi oameni au decis că unele lucruri trebuie să rămână neschimbate.
Când s-a întors în Carpați, bunicul n-a îngropat-o ca s-o ascundă… ci ca s-o lase acolo unde timpul nu mai are putere. A lăsat-o pădurii, singurul loc care știe să păstreze astfel de lucruri fără să le întrebe.
Detectoristul n-a găsit nimic. Doar a ajuns exact unde trebuia.
Iar acum, când arma a ieșit la lumină, poate că nu e pentru muzeu… pentru că unele lucruri nu sunt făcute să fie explicate, ci doar să fie crezute de cei care încă mai simt că lumea nu e chiar așa cum pare.
Și dacă ai crezut că au fost doar povești… atunci n-ai înțeles partea care nu se spune niciodată. Pentru că după noaptea în care au oprit timpul, ceva nu s-a mai așezat la loc. Nu în lume. În ei. Se spune că Umbra Carpaților nu mai avea umbră. Nu pentru că nu mai era lumină… ci pentru că lumina îl evita. Iar Chuck Norris… nu mai apărea în oglindă. Nu pentru că dispăruse. Ci pentru că oglinda nu mai îndrăznea să-l arate. Au început să fie văzuți doar acolo unde lucrurile merg prost fără motiv. În păduri unde animalele fug înainte să fie ceva de care să fugă. Pe drumuri unde pașii se aud… dar nu e nimeni. Și lângă oameni care spun, fără să știe de ce, că au fost priviți din întuneric. Există o poveste pe care nici bunicul meu nu a vrut s-o spună până la capăt. Doar atât a zis:
„Nu tot ce am oprit atunci trebuia oprit.” Pentru că în noaptea aceea… nu au oprit doar timpul. Au oprit și ceva care trebuia să continue. Și de atunci, acel „ceva” încearcă să-și găsească drumul înapoi. Nu are formă. Nu are nume. Dar are răbdare. Și învață. Se spune că uneori, în locurile unde pământul pare mai rece decât ar trebui, arma începe să fie grea. Nu în mâini. În aer. Și atunci știi că nu ești singur. Pentru că nu arma a fost îngropată acolo ca să fie păstrată. A fost pusă acolo… ca să țină ceva închis. Detectoristul n-a găsit o armă. A slăbit un lacăt. Iar dacă liniștea din pădure ți se pare prea adâncă… nu e liniște. E ceva care încă așteaptă. Și care își amintește cine l-a oprit prima dată. Umbra Carpaților. Și omul pe care nici întunericul nu l-a vrut împotrivă.
Sunteti cu totii dusi cu pluta mai putin detectorul.
Ati exagerat cu legenda,, dar daca va interesati la batranii din satele din jur, veti auzi adevarata poveste. E povestea lui John sau Jan, din avionul care s-a prabusit in Herina, in 1937, din cauza gazelor care s-au aprins de la o tigara. John era ilegal in avion si a sarit impreuna cu alt pasager. John a cazut pe un brad batran, si a supravietuit, celalalt s-a facut praf, John a fost norocos, numai ca a lesinat la aterizare, sarind primul, a cazut undeva mult mai departe de locul in care s-a prabusit avionul. Dupa ce si-a revenit, a pornit de unul singur, schiopatand si cu arma in mana, plin de rani si zgarieturi. Dupa o vreme a vazut in departare niste ciobani cu oi si a hotarat brusc sa ingroape arma, arma fiind deteriorata de la cazatura din avion, si sa isi arunce hainele militare. A incercat cat a putut sa evite oamenii, insa norocul a facut ca tocmai atunci a dat ursul peste oile respective si ciobanii cu caini cu tot au incercat sa il alunge. La un moment dat au dat peste John si au crezut ca a fost atacat de urs. Bineinteles, i-au acordat ajutor, l-au spalat si l-au dat cu tuica peste rani. John se prefacea ca nu poate vorbi, mai zicea Ian, John, Ia… si ciobanii l-au pus pe un magar si l-au dus cu ei. A stat cu ei vreo 2 zile si au vazut ca le era de ajutor, insa John sau Jan, care se prefacea ca e mut, nu se stie ce natie avea, (probabil american, prizonier), le-a zis din semne ca trebuie sa se intoarca acasa. L-au mai tinut putine zile pana cand au vazut ca s-a inzdravenit. Si de aici i s-a pierdut urma, insa dupa ce al doilea razboi mondial s-a terminat, cica acesta ar fi revenit si i-ar fi cautat pe ciobani. Au ramas doar niste amintiri pe care doar putini batrani si le mai amintesc. Oricum, e ca un miracol ca arma lui John a fost gasita. Si cate mistere mai are ascunde pamantul. Noroc mult celor care detecteaza!