Profesorii le pot face elevilor ”supremul bine” sau ”supremul rău”

Profesorii, alături de părinți, sunt ”adulți de referință” pentru copii, iar acest lucru își pune amprenta asupra vieții lor de adulți. În funcție de atitudinea pe care o au ca dascăli, dar și ca oameni, pot fi ”binele suprem” sau ”răul suprem” pentru ei, a spus prof. univ. dr. Mircea Miclea, fostul ministru al Educației.

La o întâlnire cu profesori de la Colegiul Național ”Liviu Rebreanu” din Bistrița, Mircea Miclea, profesor universitar la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației și coordonator de doctorat la școala doctorală de Științe Cognitive Aplicate, le-a vorbit despre două tipuri de relații care se construiesc în școală, iar prima care s-a referit a fost relația de la rol la rol, profesor – elev.

”Predăm patru lucruri, de unele suntem conștienți, de altele aproape deloc: un conținut, o metodă de învățare, o atitudine și un mod de utilizare. Mai întâi, predăm un conținut, dar ce predăm e și o metodă de învățare a conținutului. Uneori îi creăm elevului o metodă despre cum trebuie să învețe după cum îl evaluăm. Dacă eu îl evaluez că mi-a spus doar o definiție și două caracteristici și i-am dat o notă foarte mare și facem lucrul acesta de mai multe ori, teoria lui despre ce înseamnă că trebuie să știi la o anumită materie este în funcție de ce evaluează profesorul. Degeaba le spui ce să învețe, în funcție de ce notezi tu, asta învață. Când predăm, predăm și o metodă de învățare. La predarea de conținut e ușor, de regulă nu se fac greșeli științifice, dar adesea neglijăm cum trebuie să învățăm conținutul respectiv și uneori trebuie să insistăm pe asta: se învață așa, se învață cu creionul în mână sau trebuie să scrii pe margine comentariile tale la nuvela pe care ai citit-o sau să rezumi capitolul respectiv. Trebuie să insistăm și pe metoda mai bună de a învăța conținutul pe care îl înveți. Dacă știe de 5, să-l întrebați cum a făcut, cum a învățat. Trebuie insistat și pe metoda de învăța.

Predăm și atitudinea pe care o avem față de materia respectivă. Dacă eu predau sictirit, el nu va învăța cu entuziasm. Fără să vrem, transferăm către elevii noștri anumită memorie emoțională. Conținutul pe care îl predăm ei îl împachetează în memoria lor împreună cu trăirile pe care le au la clasă.

Am avut discuția aceasta cu mulți profesori care au obiceiul de a fi de o severitate foarte mare și după aceea se miră de ce elevii foarte buni nu urmează aceeași carieră. Le spun eu de ce: ora lor se asociază în capul elevilor cu o frică atât de mare că mă scoate la tablă, mă umilește, etc. Da, ar putea urma cariera respectivă, dar nu o face pentru că în capul lui materia aceea este asociată cu frică și stres. Ia notă mare, dar uite cu ce valențe emoționale. Și astfel, unii profesori își sabotează propria disciplină. Este una din datoriile noastre să se promovăm propria disciplină, rămânem în capul oamenilor cu trăirile pe care ei le-au asociat cu disciplina respectivă. Gândiți-vă la profesorii care v-au influențat: nu mai ținem minte ce au spus, dar ne aducem aminte de o trăire, de o stare. Că nouă nu ne pasă, asta e altceva, dar în capul lor va rămâne conținutul cu atitudinea pe care noi o transmitem apropo de conținut.

Al patrulea lucru pe care îl predăm mai mult sau mai puțin conștient este o metodă de utilizare. Cu cunoașterea este la fel ca și cu orice fel de resursă. Degeaba o ai dacă nu o știi exploata. Din când în când trebuie să le explicăm la ce le folosește. Uite, chestia asta de optică te ajută să înțelegi mai bine ce probleme are bunicul tău cu ochii. Acum înțelegi de ce are nevoie de ochelari”, a spus profesorul Mircea Miclea.

Al tip de relație care se construiește în școală este cea de la persoană la persoană.

”Relația mea de om cu elevii sau cu studenții este relația dintre oameni și adesea o neglijăm. Adesea o neglijăm pentru că este una asimetrică pentru că noi suntem sus, avem puterea, știm mai mult decât ei, avem mai multă cunoaștere decât ei, noi evaluăm. Și atunci când ești într-o relație asimetrică e ușor să o iei razna și să crezi că ești mai important decât ești. Parafrazând cartea lui Cicero Despre supremul bine și supremul rău, în relația asta asimetrică de la om la om, noi suntem niște adulți de referință. Uităm adesea că, după părinți, adesea suntem cei mai importanți adulți din viața lor, ia acești adulți îți pot face supremul bine sau supremul rău.

Dau două exemple. Adulții de referință adesea își pun amprenta asupra modului în care tu gândești despre tine. Altfel, le internalizezi vocile lor. Ei îți spun: ești un prost, iar tu recepționezi chestia asta. Mâine iar îți spune că ești de nimic sau poate nu îți spune, dar îți arată prin gestică, prin atitudinea pe care o are, printr-o ridicare de sprâncene, un gest sictirit din mână. Toate acestea creierul le recepționează și se întâmplă asta repetat. Plec din școală, ajung într-un anume loc, iar ce îmi vine mie în cap este în primul rând vocile adulților de referință. Eu cred că eu gândesc așa, dar adesea gândesc cu mintea celor din istoria mea de viață. Altfel spus: fac din dialogul lor cu mine, monologul meu interior.

Aveam la un moment dat un pacient foarte deștept. Adultul de referință era, în acest caz, un părinte. Mergea de la școală și îl întreba: Cât ai luat? 10. Bine! Cine a mai luat? Cutare și cutare. Înseamnă că nu a fost greu dacă atâți au luat. Venea cu 7. Vai de capul meu! Îți bați joc de noi? Taică-to era să facă infarct! Cum să vii cu 7? A terminat școala. A ajuns la 30 și ceva de ani, project manager. Succesele lui, pentru că livra la timp proiectele, erau minimalizate. Ce că am terminat proiectul ăsta? E adevărat că toți mă laudă, dar nu e mare lucru. Și altul e manager de proiect și a terminat. Nereușitele lui erau exagerate. Ce făcea el cu el la 30 și ceva de ani adult autonom fiind? Ce au făcut alții cu el. Asta înseamnă internalizarea vocilor. Adesea suntem captivi unor voci din trecut. Credem că noi suntem la butoane, dar alții sunt, din trecutul nostru. Să fim atenți la cum comunicăm! Disprețul pe care noi îl avem față de ei o să devină disprețul pe care îl au față de ei înșiși și schimonosim de un suflet de om și nu e puțin lucru.

Fiind adulți de referință trebuie să fim modele pentru ei. Ei se uită la cum ne purtăm cu ei, iar dacă eu mă port cu ei discreționar, nu au ce să facă fiindcă eu predau, dau note, am catalogul, știu mai multe decât el. Ce să facă? Stă și se uită la mine. Mă vede azi, mă vede mâine, la fel. Creierul învață, deși adesea nu își dă seama, dar este o învățare implicită. Modelul pe care îl înveția zi nu se vede azi. Se poate vedea după mulți ani când tu ajungi la vârsta celui care a fost modelul tău. Dacă v-ați purtat discreționar cu el, nu vă mirați dacă el îl vedeți că ajunge în spatele unui ghișeu și se poartă discreționar cu clienții: ce vreți, mă? Ați venit aici? Cine sunteți? Trânește apoi ușa în nas.

Și ne uităm mirați de ce societatea e așa, dar nu cumva au internalizat niște modele și după aceea le replică? Asta facem noi, adulți de referință fiind. Ajung să facă cu ei înșiși ceea ce noi am făcut cu ei sau să ne ia ca modele și să replice modelul pe care l-au văzut la noi în relația cu alții. Și ne trezim că nu ne salută pe stradă. Dar ce, noi erau deschiși față de ei? Nici ei nu se deschid.

Trebuie să fim atenți la această interacțiune de la om la om, iar literatura de specialitate marchează trei lucruri ca fiind importante ca aceste relații să fie bune: responsivitatea, comunicarea și automonitorizarea.

Responsivitatea: adică eu sunt atent la ce simte celălalt. Eu sunt foarte bine dispus, dar am văzut că ești trist și respect chestia asta și încerc să vin spre tine să văd dacă pot să fac ceva. Întâi îmi dau seama și apoi reacționez, te ajut, fac ceva. Cât de responsivi suntem cu elevii? Facem ceva pentru starea lor? Nu trebuie să ne lăsăm copleșiți doar de nervii noștri. Trebuie să ne mai și întrebăm ce simte persoana, ce planuri are, ce puncte tari are. Sunt cercetări pe companii care scot în evidență faptul că supraviețuiesc pe termen lung companiile care pun accent pe punctele lor tari, nu care își remediază punctele slabe. S-au făcut cercetări și pe oameni și s-a ajuns cam la aceeași concluzie: pe termen lung câștigă oamenii care își maximizează punctele tari, nu cei care își remediază punctele slabe. Din când în când trebuie să vedem și asta, care e punctul lui forte. Poate are o anumită disciplină, un anumit respect.

Comunicarea înseamnă că eu am o stare sau o informație pe care o codez, iar informația ajunge la tine și tu o decodezi. E foarte important să ne gândim la cum codăm mai bine informația. Cum transmit să înveți? Printr-o atitudine disprețuitoare sau îți arăt o metodă de învățare? Cum comunic că trebuie să înveți mai mult: te critic sau îți dau o metodă? Cum îi comunici partenerului că ești nemulțumit de o anumită situație? Printr-un pumn în masă – care e un cod – printr-o ridicare a vocii și o înjurătură sau îi spui că poate ar fi fost mai bine ca astăzi să facă un anume lucru? Avem alternative, coduri diferite. Putem face exercițiul acesta: din când în când să ne gândim la codul pe care-l folosim.

Automonitorizarea. În relația cu oricine trebuie să întrebi: ce e cu mine? De ce-s așa de nervos, cu fundul în sus? Din când în când trebuie să stăm să vedem ce e cu noi.

O relație se poate optimiza dacă în mod constant ne gândim cum să fim mai responsivi, cum să ne alegem codurile prin care comunicăm și să ne monitorizăm, nu să considerăm că noi suntem scoși din ecuație și numai celălalt are probleme”, a spus prof. univ. dr. Mircea Miclea la întâlnirea de la Colegiul Național ”Liviu Rebreanu”.