Cei care m-au îmblânzit

În ciuda aparenţelor, eu sunt un om care mă împrietenesc uşor cu oricine, dar cu greu mă îmblânzeşte totuşi cineva. Termenul îmi place foarte mult. Aş putea spune că sunt îndrăgostită de el. Vulpea, din Micul Prinţ de Saint-Exupery, îl explică foarte bine noului ei prieten. „A îmblânzi – spune ea – înseamnă a-ţi crea legături. (…) Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…”. Apoi prezintă pe larg reţeta pe care vă las să o descoperiţi. Esenţa ei este să nu faci nimic la întâmplare, iar premiul cel mare e să ajungi să cunoşti ceea ce îmblânzeşti. Superb!

Puţini oameni m-au îmblânzit, iar printre ei se numără Dina pe care o cunosc de la 18 ani, din prima zi de studenţie. Ne-am îmblânzit reciproc din prima poate pentru că ne asemănăm foarte mult – suntem amândouă oameni de viteză şi de acţiune, iar cei ca noi îşi fac greu prieteni fiindcă nu se pot opri prea mult şi prea des, iar îmblânzirea necesită şi timp, şi răbdare, şi uneori nervi de oţel. Ieri însă, la tema cum mai stăm cu viaţa noastră, a apărut în discuţie cea a  relaţiilor care au dat şi dau sens vieţii noastre. Am ajuns amândouă la concluzia că, încetinind puţin, dând credit şi altora, diferiţi de noi, există mari şanse să descoperim frumuseţea diferitului.

Mi-a rămas cumva pe retină tema, iar astăzi, intrând în Sala Polivalentă, la Olimpiada Inocenţilor, am avut o revelaţie. Copiii care m-au recunoscut de la ediţiile anterioare m-au salutat, mi-au zâmbit, m-au îmbrăţişat şi cumva, fără vreun efort foarte mare din partea mea, am avut parte de un timp scurt, dar de calitate, împreună cu ei. Şi mi s-a aprins un beculeţ. Dintr-o dată am devenit atentă la relaţiile dintre ei şi voluntari. Dacă altă dată copiii normali erau mai degrabă paznici ai celor cu nevoi speciale, acum i-am văzut îmbrăţişaţi, afectuoşi, atenţi, implicaţi. Erau acolo 150% şi erau fericiţi. Nişte adolescenţi pe care mai degrabă ni-i imaginăm butonând telefoane, cu căşti în urechi, agitaţi, se purtau mai grijuliu decât bieţii părinţi ai copiilor cu dizabilităţi, probabil obosiţi de jobul lor permanent de a avea grijă de cineva neputincios. Şi aşa de dragi mi-au fost toţi, m-am topit de dragul lor.

Dintr-o dată am avut în faţă tabloul complet al discuţiei cu prietena mea. Despre asta este vorba, mi-am zis: nu să se mişte alţii mai repede ca să mă ajungă din urmă. Pur şi simplu să mă opresc şi să-i aştept. Contextul m-a făcut să mă gândesc la faptul că nu oamenii cu nevoi speciale au nevoie de ajutorul nostru, ci noi avem nevoie de ei ca să avem un motiv concret să ne oprim din veşnica goană după lucruri pe care le considerăm importante, dar în realitate nu sunt, să stăm o clipă şi să-i aşteptăm. Putem profita de timpul aşteptării să-i privim cum vin încet, aparent neputincioşi, dar totuşi zâmbind. Putem să ne gândim între timp la beneficiul de a avea două mâini, două picioare, creierul funcţional, la privilegiul de a deţine ochii la locul lor, gura exact acolo unde trebuie, şi aşa mai departe. Putem să ne gândim şi la falsele probleme care ne fac să ne considerăm nefericiţi şi la modul stupid în care reacţionăm din cauza nefericilor inventate. Putem pur şi simplu să fim recunoscători pentru că avem tot ce ne trebuie ca să nu depindem de un scaun cu rotile, de vreun aparat sau vreun adult care să ne păzească şi putem fi cinci minute umani gândindu-ne că nu e vina lor că s-au născut aşa. Drept urmare, să fim raţionali şi să nu îi facem să se simtă altfel decât normali. Singura diferenţă între ei şi noi este că micul lor înveliş de carne are nişte fisuri vizibile.

În cei nouă ani, de când tot particip la Olimpiada Inocenţilor am avut, de fiecare dată, câte o revelaţie. Într-un an, toată povestea mi s-a părut înfricoşătoare, în altul am plâns tot timpul gândindu-mă la neputinţă şi m-am ascuns în spatele aparatului de fotografiat ca să nu par o idioată, în altul am simţit că mă doare sufletul şi aproape paralizasem cumva într-un colţ. Anul acesta am privit însă lucrurile din unghiul cel mai bun. Am văzut o mare de oameni care se îmblânzesc, iar legăturile lor puternice m-au făcut să mă bucur cu adevărat pentru că toată truda Fundaţiei Inocenţi din aceşti ani nu a fost în zadar. Se vede cu ochiul liber că lucrurile s-au schimbat şi se îndreaptă în direcţia bună.

Şi, ca să mă întorc la ziua dorului, cred că abia astăzi mi-am dat seama de ce-mi era dor: de sentimentul pe care îl am rar, iar atunci când dau peste el, simt nevoia să-l spun tuturor, acela că orice schimbare în bine e posibilă dacă vrem şi facem ceva în direcţia asta. Spun că îmi era dor de sentiment pentru că aproape cotidian mi se pare că totul e în zadar, că prea puţine lucruri se schimbă în bine indiferent de eforturi. Schimbarea nu va veni de la politicieni sau de la stat, nici de la alţii. Ţine de fiecare dintre noi. Vă provoc să meditaţi la asta şi să începeţi să acţionaţi!

Cristiana Sabău