Timp de gândire

Vârsta cea fericită

„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele (…) la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie”, spunea memorabil Ion Creangă în celebrele lui “Amintiri din copilărie”. Întrucât am copilărit pe o stradă care îi poartă numele, să citez din Ion Creangă a ajuns ceva firesc pentru mine.

Ziua de 1 Iunie îmi aduce aminte mereu de copilărie ca stare fizică pentru că eu cred că pe cea sufletească nu o pierdem niciodată. Rămânem copiii părinţilor noştri toată viaţa, indiferent de vârstă, rămânem copii în eul nostru interior, doar că mulţi nu ştim asta sau ne prefacem că nu ştim.

Nu ştiu exact dacă mi-a plăcut să fiu copil. Mi s-a părut că perioada respectivă a fost una dominată de verbul “a trebui”. Trebuie să asculţi de părinţi, trebuie să mergi la şcoală, trebuie să înveţi, trebuie să iei note mari, trebuie să citeşti multe cărţi – evident din lista lecturilor obligatorii, trebuie să-ţi ajuţi părinţii în gospodărie, trebuie, trebuie, trebuie. În cazul meu, fată fiind, se mai adăugau alte “trebuie”: să înveţi să faci mâncare inclusiv din categoria zacuscă, dulceaţă, murături, să calci corect hainele, să pui masa, etc., deprinderi pe care mamele insistau să le transmită fetelor neştiind că va veni vremea în care ele se vor întâlni cu cel mai bun mentor cu putinţă: domnule Google.

Când vorbesc despre acest “trebuie” nu mă refer chiar la primii ani din copilărie în care, ca orice copil, am acumulat amintiri frumoase în special legate de faptul că am avut şansa să trăiesc la ţară, în natură, printre animale. Am crescut nenumăraţi câini şi pisici cărora le-am dat tot felul de nume ciudate, am avut un iepure pe care am crezut că l-am dresat şi mi-a rupt inima în bucăţi când a fugit fiindcă nu îl ţineam în cuşcă, ferm convinsă că dresura mea vine la pachet cu un mare grad de libertate pe care eram dispusă să i-o ofer. Am primit bicicleta visată şi leagănul în care îmi petreceam serile convinsă fiind că voi atinge cerul dacă voi avea viteza potrivită de balansare.

Am diverse amintiri frumoase din perioada respectivă, dar şi câteva care m-au marcat, gen cum mă ameninţa educatoarea că mă aruncă în “fântâna fără fund” – un biet container din curtea grădiniţei, cum a venit tatăl meu să mă salveze de la aşa un destin aparent tragic, cum am urcat într-un dud să văd la trei curţi distanţă de casa noastră şi mi-a fost frică să mă mai dau jos încât am stat vreo trei ore cu trunchiul copacului în braţe până au ajuns ai mei acasă, cum am rămas blocată într-un morman de zăpadă şi am crezut că acela îmi va fi sfârşitul, cum am crezut că pot salva un animal de câteva sute de kg de la moarte sigură doar pentru că îl ţin de frânghia cu care m-a târât zeci de metri. Nu era cazul să-l salvez, dar am crezut cu toată puterea mea că nu am opţiuni.

La vremea respectivă, ca orice copil, îmi doream să cresc odată mare şi să scap de verbul “a trebui”: să citesc ce vreau – îmi făcusem lista celor o sută de cărţi pe care le voi lectura în viaţă când voi scăpa definitiv de lecturile obligatorii, să scriu ce vreau – nu lecţii şi teme, ci un super roman pe care îl începusem vertiginios pe la 14 ani şi pe care l-am abandonat inexplicabil după câteva pagini, să-mi cumpăr cu banii mei aşa-zisul mp3/4 de azi ca să-mi pot petrece restul vieţii cu căştile în urechi, netulburată de nimeni în lumea mea. Nu aveam cine ştie ce vise de tipul să am banii mei ca să fac ce vreau cu ei. Mai degrabă mă pasiona să cuceresc tot soiul de cetăţi care mi se păreau interzise, acesta devenind la un moment dat chiar un leitmotiv al vieţii mele. De câte ori vedeam ceva interzis sau aparent interzis, mi se ascuţeau toate simţurile. Într-o etapă din viaţă, chiar mă gândeam serios la cum aş putea ajunge pe Muntele Athos.

Obsesia verbului “a trebui” s-a datorat mai degrabă societăţii, veşnic obsedată să le bage în cap copiilor diverse mituri de tipul: dacă nu înveţi, rămâi la coada vacii, dacă nu dai la facultate, lucrezi în fabrică şi vei purta veşnic salopetă îmbibată cu ulei, dacă nu iei premiul întâi, nu contezi, dacă nu ştii matematică, eşti un cretin, etc. Profesorii, şcoala, rudele mai învăţate, toţi au avut grijă să rostească obsesiv cuvântul “dacă”. Din fericire, părinţii mei au rostit mai degrabă verbul “a vrea” şi cel mai des am auzit din gura lor expresia “cum vrei tu”. Aşa se face că mi-am putut trăi aivea visele chiar şi pe cele care nu s-au împlinit niciodată. Prin ciclul primar voiam să fiu violonistă, apoi am descoperit că am vocaţie de învăţătoare – slavă Domnului că nu am intrat la liceul pedagogic, apoi am început să cred cu toată puterea mea că voi împărţi dreptatea în lume şi voi fi avocat sau judecător. Prin liceu am văzut un film cu şi despre ziarişti şi am ştiut exact că asta vreau să fac în viaţă pentru ca, în final, să aleg altceva pentru că ajunsesem în faza în care puteam să-mi calculez realist şansele să intru la facultate din prima. Am muncit pentru asta până la epuizare pentru că excludeam total un posibil eşec. Trecusem prin unul la final de gimnaziu când ratasem intrarea în liceu şi – fără să-mi spună nimeni în mod obsesiv – îmi era foarte clar că povestea nu se va mai repeta câtă vreme ziua are 24 de ore, eu am toată informaţia pe masă, în cărţi, şi ambiţia să o parcurg.

M-am referit la perioada de sfârşit a copilăriei, adică vârsta adolescenţei, fiindcă ea reprezintă consecinţa începutului ei. Acum, ca adult, îmi dau seama că cel mai mare dar pe care mi l-a putut face familia mea de oameni simpli a fost acela să-mi respecte libertatea. Părinţii mei au plans cu mine când am eşuat din cauza deciziilor proaste – destul de multe, de altfel – şi nu mi-au reproşat niciodată că am ales greşit şi că nu i-am ascultat. M-au susţinut cât a stat în puterea lor, mi-au oferit o copilărie frumoasă, plină de experienţe de care-mi aduc aminte câteodată ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri sau chiar acum, dovadă că memoria are o componentă emoţională extrem de puternică.

Nu mi-au lăsat moşteniri, nu mi-au oferit nimic altceva decât suportul lor total în perioada în care am fost elevă şi studentă. Le sunt recunoscătoare pentru asta fiindcă am putut trăi, de fiecare dată când am reuşit în viaţă, bucuria deplină că am făcut-o cu forţele mele. Am preţuit astfel mai mult fiecare succes, nu am dat vina pe nimeni dintre ai mei pentru eşec, am învăţat să fiu responsabilă. Cred că, dincolo de darul minunat pe care mi l-au dat părinţii mei, viaţa, libertatea a fost cel mai de preţ cadou pe care mi l-au oferit constant din primii ani de viaţă şi până acum. Deşi azi nu le mai pot mulţumi amândurora pentru el, simt că tatăl meu, de undeva, de acolo unde se află, ştie că mă aflu în cea mai bună dintre lumile posibile – a mea – şi pentru că el mi-a spus mereu “fă aşa cum vrei tu”.

La mulţi ani copilului din fiecare!

Cristiana Sabău

3 comentarii

  • Varsta cea mai fericita : Coca Cola , Hamburger , KFC ,E-uri , Snack-suri , Cipsuri , Sedentarism ,Tablete , Jocuri pe Android , diabet la 12 ani , obezitate , infarct la 21 de ani , societate de consum , capitalism de „Combinatii „si licitatii masluite , miliardari de carton , baieti destepti , = ROMANIA 2015 . La multi ani , viitorului falimentar al tarii !!!

Apasă aici ca să comentezi

Reguli pentru comentarii. Click aici.