Nunţile, spectacole de prost gust

E plin oraşul de alaiuri care mai de care mai zgomotoase, netul de poze care mai de care mai odioase şi cerul de artificii de zici că vine Anul Nou de două ori la sfârşit de săptămână, o dată sâmbăta şi a doua oară duminica. Cel mai nefiscalizat domeniu al României, industria nunţilor, funcţionează la capacitate maximă cât e ziua şi noaptea de lungă.

Mă grăbeam ca naiba şi am dat peste o coloană lungă cât o zi de post şi împopoţonată precum boul înstruţat de la Figa. Rula în pas de melc să poată filma unul căţărat pe o capotă. Nişte cucoane cu mâinile pline de inele şi capul de sarmale făcute la coafor, cu ochii strălucind a fard sidefat, conduceau, vezi Doamne, cu respiraţia tăiată de la corsetul care le strâgea. Erau cu nasul în parbriz neştiind când pune cel din faţă frână. Stres maxim. Nu ştiu cum de le-am remarcat taman pe ele. Cred că, prin geamurile deschise, ieşea ceva parfum odios cu care s-au dat din belşug. Limuzina a doua, cea dintre tipul care filma şi restul, în care era mireasa, ştiam cum arată fără să mă uit la ea. E mare, neagră, cu numere străine, cu şofer cu lanţ la gât, important, titularul drepturilor de cărat vedeta nunţii, aia de e în cea mai fericită zi din viaţa ei. Aş putea să descriu maşina asta cu lux de amănunte fără să mă mai uit vreodată la vreo coloană. E scoasă dintr-un tipar de-a dreptul sinistru. Nuntaşul cu cea mai bună maşină, a se citi cea mai neagră, mai lată, mai sofisticată, neapărat cu numere străine, primeşte drept bonus de participare dreptul de prim plan în filmul despre nuntă.

Să lăsăm coloana cu maşini având pe ele flori lipite şi să mergem, zic, mai departe. De exemplu, la Starea Civilă. Dacă mirele, mireasa, naşii sau careva din anturaj au intrare pe poarta din faţă a Primăriei, hop vine edilul la oficiat şi neapărat în parc, în foişor, cu tricolorul. Nu contează că e vreun eveniment programat (vezi „Fete de la Musique”), pentru un moment unic în viaţa a patru cupluri poate fi întrerupt de patru ori. Pe mine mă amuză când momentul unic e de fapt retrăit, unul dintre soţi fiind cât se poate de divorţat, însă, de dragul partenerului sau mai degrabă a picturii de ansamblu, se preface uimit şi fascinat. Aşa începe, de fapt, orice căsnicie, cu o mare sau mică ipocrizie. De ce să ne mai mirăm? Dacă nu aveţi pile, atunci sâmbăta şi duminica primarul e ocupat şi rămâne să vă citească din drepturile familiei ofiţerul Stării Civile al Primăriei în Casa de căsătorii de pe centru. Nu vă ofticaţi foarte tare, nu veţi rata pozele cu Andrei Mureşanu, unice, la fel ca şi nunta.

Copaci ca şi cei din parc găsiţi oriunde, dar coroane ofilite de pe la Ziua Imnului, Drapelului şi alte zile nu găsiţi decât la statuie. Vă veţi aduce aminte exact de momentul nunţii. Cineva tot le va prinde în cadru, fie mirele cu părinţii lui, fie mireasa cu familia ei, fie mama şi mirele, tata şi mireasa. Nu asta e problema. În funcţie de întunecarea minţii celor care fac marele pas, nu ar fi rău ca, în loc de Marşul nupţial, în Casa de căsătorii să răsune „Deşteaptă-te, române!”. Le-ar prinde bine celor care nu au aflat că îndrăgostirea nu ţine mai mult de doi ani – termen limită pentru ca să se termine reacţia chimică – iar dacă nu ai altceva în comun cu partenerul în afară de fluturii în stomac, după doi ani îţi va veni să mai treci o dată pe la Starea Civilă, însă pentru divorţul administrativ. De regulă însă, se ajunge la instanţă. Nu orice poate împărţi paharele primite în dar de nuntă sau setul de oale. Trebuie să fie cineva antrenat bine în materie de dreptate.

Personal, nu am înţeles deloc rolul ceteraşilor prezenţi încă din curtea Poliţiei Locale cu viori şi diverse alte instrumente, dar, cu siguranţă, au şi ei un aport decisiv în peisajul cu căruţe, cai, balegă pe şosea şi foarte multă tradiţie păstrată neapărat cu sfinţenie în oraşul nostru arhaic. Şi apoi, alaiul nu are cum să traverseze tot pietonalul de la Primărie până la Biserica de Coroana – templul nunţilor nesfârşite – aşa, în tăcere, că doar nu e cortegiu funerar. Dacă nu e niciun spectacol să urce mireasa pe scenă, niciun meci de fotbal să defileze prin tribune, trebuie să existe un motiv să întoarcă lumea capul după ea ca după urs şi acesta e zgomoteca, scârţâiala, tropăiala, ţigăneala în cazul în care rochia nu are trenă şi vedeta nu şi-a pus o găleată de sidef pe la ochi.

Urmează apoi partea a doua a solemnităţii, în biserică, asezonată cu fum de la lumânări, panglici nesfârşite, fotografii cu lacrima care se prelinge în ochiul drept al mamei soacre, stat cu orele în picioare în faţa altarului, dănţuind în stilul Isaia, mâncat pişcoturi, scuturat de bani la preotul oficiant şi în final, binemeritatul „ospăţ” spre care toată lumea se îndreaptă în concert de claxoane. Acesta trebuie să fie neapărat într-un local mare rezervat cu un an înainte, musai cu sute de invitaţi pe care cuplul nici măcar nu îi cunoaşte, dar ei îi cunosc pe ei sau pe părinţii lor, ciocnit de şampanie la intrare, la ieşire, la dansul miresei şi la îndemnul naşului, înfulecat excesiv timp de câteva ore, purtat conversaţii enervante cu vecinii de la masă din categoria „Oare cât mai ţine căldura asta?”, uitat la ceas, butonat la telefon până la epuizarea bateriei sau făcut febră musculară la degete în timp ce în urechi îţi bubuie o muzică sinistră, refuzat invitaţii la dans printre toţi transpiraţii, întrebat în stânga şi-n dreapta cât se pune în plic, scuzat că nu mai poţi sta din cauza unei urgenţe şi plecat în goană către casă precum maşinile care-i aşteaptă pe cei care ies din arest.

Cam aşa sunt toate nunţile făcute după tipicul enunţat mai sus şi văzute prin ochii nuntaşului, care mai de care mai sinistre, al căror scop e unul singur ştiut de toată lumea: să se strângă cât mai mulţi bani pentru tânăra familie ca şi cum asta ar fi temelia fericirii. Istoria însă ne-a demonstrat că, cu cât nunta e mai pompoasă şi mai fandosită, cu atât divorţul vine mai repede fiindcă e clar pentru orice om care gândeşte că banii nu au cum fi temelia a nimic trainic. Căsătoria ar trebui să fie momentul în care îţi celebrezi iubirea împreună cu cei dragi ai tăi, nu un spectacol de prost gust, în care sute de oameni plătesc, în silă, biletul de intrare întrebându-se oare când se termină tot circul chiar înainte să înceapă.