Om sărac, om bogat. Poporul are partid sau viceversa

Oamenii bogaţi le vând săracilor tot felul de prostii ieftine, dar frumos ambalate. Îi determină să cumpere tone de chimicale în speranţa că unul dintre ei va câştiga premiul cel mare strecurat, strategic, într-o pungă cu cipsuri, o bombă calorică şi un furnizor de pacienţi pentru spitale. Dar cui îi pasă de consecinţe? Cumpără ca să câştige, mănâncă fiindcă scrie pe pungă că au aromă de pizza. Aşa e şi cu politica. Dacă cineva se pricepe să ambaleze iluzii, se găsesc şi naivii care să plece acasă, fericiţi, cu o cutie goală, dar care are o fundă.

Priviţi cu atenţie poporul care are partid! Veţi vedea oameni modeşti, mulţi dintre ei săraci, simpli, care nu înţeleg ce dezbat politicienii pe la televizoare atât timp cât nu au să le dea nimic. De ce ar trebui să le dea e o altă poveste. Aşadar, în timp ce alţii dezbat, cineva le dă. El îi spune „speranţă”. Eu i-aş spune „iluzie” fiindcă speranţa ar trebui să se bazeze pe ceva, iar ceea ce oferă acest partid este o „Elodie” care nu va fi niciodată găsită în ciuda anunţurilor repetate că nu e nevoie decât să mai avem puţintică răbdare şi vom afla, în direct, unde este.

Grăbiţi să îşi ocupe locurile din sala Casei de Cultură, să-şi ia în primire baloanele (cred că nu au fost alese întâmplător de politicieni fiindcă ale tututor se sparg după ce le dai votul), calendarele cu chipul preşedintelui, poporenii au uitat să se uite atent în parcarea din faţa clădirii unde limuzinele abia dacă încăpeau.

Nu-i nimic. Unii predică motivul potrivit căruia politica trebuie să o facă oamenii bogaţi ca să nu se instaleze în funcţii şi să facă averi. Daţi-mi un singur exemplu de om bogat care nu vrea să fie şi mai bogat! De regulă, se întâmplă atfel. Un om bogat, care devine pe zi ce trece tot mai bogat, la un moment dat îşi dă seama că îi lipseşte ceva: puterea. Noi suntem un popor cu oameni buni şi i-o vom da. Nu-i aşa? Dacă nu noi, atunci o vor face poporenii din sală. Au primit baloane, calendare şi autografe.

De la microfon am auzit că unul dintre poporeni a avut de exprimat public următoarea lui dorinţă, unica şi ultima din viaţă, să-l vadă în carne şi oase pe însuşi Dan Diaconescu! Vă daţi seama că există oameni în lumea asta care au astfel de dorinţe? Nu vor să fie sănătoşi, să trăiască frumos, vor să-l vadă pe Dan Diaconescu şi apoi pot muri. Da, şi aceşti oameni votează. Aţi ghicit!

Am mai văzut apoi o înghesuială care se putea solda cu mâini rupte pentru un autograf pe calendar. Iertaţi-mă, nu am înţeles niciodată la ce folosesc autografele date pe calendare sau pe batiste de hârtie. În afară de autografele de pe cărţi sau lucrări de artă, nu văd semnul mâzgăliturilor şi nici nu întrevăd, oricât m-aş chinui, semnificaţia lor.

Vestea proastă pentru poporenii care şi-au îndeplinit şi ultima dorinţă în viaţă este că idolul lor va pleca şi va deveni, din nou, o „nălucă” pe sticlă. Acasă vor rămâne proprietarii de limuzine care au niscaiva bani să întreţină iluziile vii, să scoată alte calendare cu autografe şi să le aducă aminte ce le-a promis domnul Dan. Se vor bate ca chiorii pe funcţii în birouri strâmte, vor încerca să-şi tragă foloasele la oalele lor şi să prospere dobândind, în acelaşi timp, putere.

Ce va face atunci poporul? Îşi va căuta alt partid, va flutura alte baloane, va aplauda alţi iluzionişti şi va muta canalul? După ştampila de vot, doar telecomanda ne demonstrează că suntem singurii care avem cu adevărat putere sau nu e aşa?

Cristiana Sabău