Pentru ca un pacient să obțină condamnarea penală a unui medic nu este suficient să invoce existența unei erori medicale minore. Legea impune existența unor consecințe grave asupra sănătății pacientului, precum necesitatea a peste 90 de zile de îngrijiri medicale, producerea unei infirmități, pierderea unui organ sau apariția unui prejudiciu grav și permanent.
Procurorul Simona Anghel de la Parchetul de pe lângă Tribunalul București a vorbit, la Zilele Spitalului Clinic Județean de Urgență Bistrița, despre ”Răspunderea penală pentru malpraxis”. Iată declarațiile ei:
Despre teama medicilor față de răspunderea penală
”Perspectiva penală provoacă teamă în rândul corpului medical. E cea mai grea formă de răspundere. Ea vine la pachet, dincolo de un bagaj serios pecuniar, vine cu o formă de restrângere a libertății medicului. În anumite situații, pronunțarea unei hotărâri de condamnare se face în regim de penitenciar, dar acestea sunt excepționale, ceea ce arată că sănătatea noastră e totuși sănătoasă. Sunt puține cazuri în care medicul este condamnat penal. Se mai spune că numai la noi se întâmplă așa, că în Italia nu există culpă medicală, că în SUA nu există. Nu! Realitatea este că societatea și presa din străinătate nu sunt atât de supărate pe corpul medical și lasă un caz să se stingă până la pronunțarea unei hotărâri de achitare sau de condamnare, nu îl mai urmăresc. Erorile din spitale nu sunt contabilizate.”
Despre diferența dintre eroare și culpă medicală
”Malpraxis nu înseamnă eroare. Eroare e necunoașterea unei situații, a unei stări despre respectivul pacient. Pacientul vine cu o boală de fond și cu patologii cunoscute sau necunoscute care trebuie gestionate, are și particularități genetice sau biologice necunoscute. Toate acestea, suprapuse peste nerespectarea unui ghid sau a unui protocol, duc la decesul pacientului. Munca procurorului este foarte grea fiindcă la medic vine un pacient într-o situație de pericol. Și atunci se poate greși. Pot fi puse diagnostice greșite. Acestea nu echivalează cu o eventuală răspundere penală.
Medicina este o știință a incertitudinii, eroarea de diagnostic nu constituie culpă medicală. Puteți pune un diagnostic greșit dacă ați făcut toate analizele și nu ați nimerit diagnosticul. Sunt însă condamnări în România când diagnosticul greșit se bazează pe insuficienta înțelegere a tabloului clinic. Obligația de relație cu pacientul este una de rezultat, trebuie să vedeți pacientul.”
Unde apare adevărata culpă medicală
”Medicii sunt foarte grijulii cu ce înseamnă prevenție, diagnostic și tratament, dar adevărata culpă medicală planează în organizarea actului medical. Medicul este cât se poate de grijuliu când e vorba de a aplica un tratament, dar mai puțin păsător când e vorba de transferuri, de constituirea echipelor multidisciplinare, de transmiterea în timp real a unei informații esențiale despre acel pacient, de compunerea echipei în caz de urgență.
Constatarea din cauze penale este că e foarte greu de dovedit o culpă medicală în care medicul acționează, dar greșește. Este foarte ușor de dovedit o culpă medicală în care medicul stă, deși trebuia să facă ceva. Acest lucru îl găsim în UPU în mare proporție. A rămâne în pasivitate când situația specială a pacientului reclamă intervenție din partea medicului e cea mai ușoară probă pentru un procuror. A acționa, dar a acționa greșit, a rupe coasta sau a coase greșit, nu este culpă.”
Importanța documentelor medicale
”Despre munca dumneavoastră vorbește dosarul medical al pacientului. Dacă nu completați documentele medicale, pacientul spune: nu mi-a făcut. Noi ne uităm în dosarul medical. Dacă ștergeți din dosarul medical al pacientului sau retroactivați informații se vede, iar procurorul dispune trimiterea în judecată pentru infracțiuni de fals care se săvârșesc cu intenție. Asta înseamnă că, dacă la o vătămare corporală din culpă pedeapsa este de luni de zile, la fals în înscrisuri sub semnătură privată sau la fals intelectual pedeapsa e de până la 5 ani de închisoare.
Foarte multe procese așa se termină: condamnarea medicului pentru infracțiuni de fals. Acel înscris din dosarul medical este singurul care vorbește peste ani și ani de relația cu respectivul pacientul.”
Despre plângerile nefondate
”Un pacient care face plângeri penale pentru că o asistentă i-a spart vena în terapie când i-a luat sânge este pasibil de amendă. Acel om știe că poate depune plângere împotriva medicului, dar nu știe și în ce condiții. Și, deși legea este clară, că cineva a săvârșit o infracțiune de vătămare corporală din culpă câtă vreme textul e clar: peste 90 de zile de îngrijiri medicale. Cum ar putea ca o venă spartă cu un mic hematom să ducă la 90 de zile de îngrijiri medicale? E un abuz de drept aici.”
Despre erorile din chirurgie și limitele actului medical
”Sunt atâtea situații în care se produc incidente intraoperator. Niciun medic nu vrea să scrie în foaia de observație. De ce? Pe respectivul pacient îl duc la altă clinică și se văd în abdomen niște clipsuri și se întreabă ce e asta? Considerați că, dacă lezați un organ intraoperator este o culpă medicală? Nu e. Fiindcă actul medical nu este unul perfect. Este ghidat după principiul preciziei absolute. Nici măcar în neurochirurgie nu vorbim despre asta.
În chirurgie sunt foarte multe plângeri. Actul medical nu e unul matematic, iar procurorii și judecătorii înțeleg lucrul acesta: nu sunteți cercetați după rigoarea lui Dumnezeu. Puteți greși. Culpa medicală înseamnă că ați încălcat niște obligații profesionale, încălcarea ghidurilor de bună practică medical. Nu sunteți la adăpost dacă societatea din care faceți parte nu v-a normat activitatea, nu aveți ghiduri sau protocoale. Pare o bucurie, însă, dacă nu sunt aceste protocoale, mergem mai sus pe protocoale internaționale.”
Obligația de pregătire profesională și standardul de îngrijire
”Credeți că toată comunitatea medicală știe medicină? Încălcarea obligației de știință înseamnă că medicul, de ani buni, nu a mai făcut niciun curs de instruire și atunci există puternice prezumții că obligația de știință este încălcată. Simpla încălcare a obligației de știință în relația cu pacientul este o formă de culpă medicală.
Cum stabilește procurorul care e standardul de îngrijire dacă pentru o anume situație medicală sunt mai multe opțiuni disponibile și doi medici ar fi procedat diferit pentru aceeași situație? Dacă ambele comportamente medicale terapeutice sunt descrise în literatura de specialitate nu poate fi adoptată o soluție prin care procurorul să pună sub acuzare medicul pentru că profesia este specială și are ceva ce alte profesii nu au: marja de apreciere. Medicul e primul judecător al cauzei în care pacientul poate fi sau nu salvat.”
Transferul pacientului și obligația de intervenție
”Obligația de transfer. E complicat în România să obții transferul pacientului când unitatea este inferioară nevoilor terapeutice ale pacientului, dar trebuie să existe diligențe în acest sens. Aici planează culpa medicală: pe timpi pierduți în acordarea asistenței optime pentru respectivul pacient având în vedere patologia pe care acesta o are.
Obligația acordării asistenței medicale de urgență. Dacă nu te pricepi ca medic, nu e specialitatea ta, poți fi sancționat? Nu este ca și cum, dacă sunteți ORL-ist și vine un pacient cu durere în piept, vă apucați să-i faceți analizele să vedeți. Trebuie să apelați la colegul din specialitatea medicală reclamată de patologia pacientului. Dacă nu este ORL-ist în spital se naște obligația de transfer. Dacă pacientul e în maximă urgență, efectuați procedura medicală ca orice alt om de rând. Nu contează care e rezultatul. Dacă un om se îneacă, iar eu nu știu să înot, sar după el, îi fac compresii, îi rup coastele, una perforează plămânul și el decedează. Nu voi răspunde penal pentru că sunt un profan. Și nici medicul nu va răspunde fiindcă în altă specialitate medicală, tot un profan este. Ideea e să se facă că ați intuit ce procedură trebuie făcută. E ultima redută în relația cu alt pacient dacă celelalte obligații au fost consumate. Dreptul nu sancționează eșecul terapeutic, sancționează pasivitatea.”
Când apare răspunderea penală
”Ce cercetez eu? Vătămare corporală din culpă și ucidere din culpă. Ca un pacient să aibă câștig de cauză într-o cauză penală astfel încât medicul să fie condamnat trebuie să fie lezată integritatea fizică, ci trebuie să aibă mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, ori să sufere o infirmitate, ori să își piardă un organ, ori să aibă un prejudiciu grav și permanent. Toate aceste consecințe trebuie să le pot pune în legătură cu faptul că medicul a fost neglijent, pasiv, ori că nu a acționat când trebuia să acționeze.
Nu există răspundere penală dacă ați încălcat un standard medical și el nu a avut nicio consecință. Nu resuscitați, deși legea vă obligă, iar pacientul decedează. Ați încălcat o obligație profesională, aceea de a nu resuscita, iar dacă pacientul decedează există raport cauzal între neresuscitare și deces. Pot fi alte cauze. Revine procurorului rolul de a stabili, prin medicină legală, în ce măsură acțiune sau inacțiune în parte a înlesnit decesul.
Malpraxis înseamnă intenție, iar dacă vorbim de intenție, vorbim de omor, nu de culpă. Medicul nu a prevăzut rezultatul, că moare pacientul, deși trebuia și putea să prevadă. De ce putea să prevadă? Pentru că e un profesionist. Putea să prevadă dacă era diligent. Culpa cu prevedere m-aș feri de ea fiindcă medicul, profesionist fiind, știe ce se întâmplă dacă trimite pacientul acasă dacă este un caz urgent.”
Exemplul pacientei trimise acasă în șoc septic
”O pacientă cu luna a 4 avort incomplet se prezintă la o unitate orășenească. Nu există locuri, nu poate fi internată. Pacienta e în șoc septic, iar medicul o trimite acasă. Se impunea transferul către altă unitate sanitară. Sub aspect subiectiv medicul a acceptat ideea că pacienta va deceda. Acceptând ideea, noi nu ne mai punem problema unei culpe cu prevedere, ci a omorului.
Instanțele din România au o formă de clemență față de medici având în vedere modul în care se desfășoară actul medical în România cu atât de multe lipsuri, dar medicul acela a fost condamnat la o pedeapsă mare, dar nu pentru omor, ci pentru ucidere din culpă.”
Eroarea de diagnostic și obligația de a evalua pacientul
”Medicina este o știință a incertitudinii, eroarea de diagnostic nu constituie culpă medicală. Puteți pune un diagnostic greșit dacă ați făcut toate analizele și nu ați nimerit diagnosticul. Sunt însă condamnări în România când diagnosticul greșit se bazează pe insuficienta înțelegere a tabloului clinic. Obligația de relație cu pacientul este una de rezultat, trebuie să vedeți pacientul.”
Documentele medicale pot cântări mai mult decât actul medical
”Necompletarea documentelor medicale. O doamnă doctor de la un spital din țară primește un copil care intră în șoc anafilactic fiindcă i s-a administrat Ampicilină. Îi administrează un antidot, îl salvează, face transferul către o unitate din București. Omite să menționeze în documente că a administrat Ampicilină și copilul a făcut șoc anafilactic. La unitatea din București, medicul administrează tot Ampicilină, copilul a făcut șoc anafilactic și nu a mai supraviețuit. Primul medic a fost condamnat pentru ucidere din culpă pentru că completarea documentului medical reprezintă oglinda relației terapeutice cu respectivul pacient. Al doilea medic nu a fost condamnat fiindcă el era în eroare. Deși pare o chestiune administrativă, necompletarea documentelor medicale poate atrage mult mai ușor o formă de răspundere decât un act medical imperfect sau imprecis.”
Supravegherea pacientului după intervenție
”Lipsa de supraveghere a pacientului. Culpele medicale nu sunt în zona operatorie, ci post-operatorie. Pacientul decompensează și, pentru o perioadă de timp, nimeni nu are ochi pentru el. În ATI, obligația de supraveghere nu e una de diligență, e una de rezultat. Pacientul trebuie monitorizat. Mult mai multe culpe sunt aici decât ce se întâmplă în sala de operații.”
Cum se construiește un dosar penal de malpraxis
”Răspunderea penală e cea mai grea formă de răspundere. Când pacientul depune o plângere penală la Parchet, procurorul e obligat să demareze cercetări indiferent de soluția penală. Ne vom uita în dosarul medical al pacientului, vom vedea planul de îngrijire, foaia de observație, vom ști care e medicul curant. Ne vom uita cu lupa la acele documente și vom ști care informații sunt ulterior menționate în foaia de observație. Documentele scriptice vor fi comparate cu cele electronice. Dacă există diferențe, trebuie explicate. Dacă veți spune că ați administrat un anumit medicament, vom cere descărcarea de gestiune.
Dosarul electronic este parte din dosarul medical al pacientului. Noi cerem și descărcarea electronică a documentelor. Dacă nu există similitudini nu e o problemă. Problema e când informațiile sunt antagonice. Aceeași valoare juridică o are ca și documentul în format letric, chiar dacă nu avem semnătură sau parafă. Odată cu percheziția informatică, putem ști că dosarul medical al pacientului a fost modificat, când și de cine, pe o cheie de criptare. Are valoare probatorie egală cu orice alt înscris.”
Despre cultura greșelii în sistemul medical
”Atitudinea procesuală e foarte importantă. Noi nu avem o cultură a greșelii, dar o putem avea pentru că e nefiresc ca atât de mulți medici să fie subiecții anchetelor penale astăzi, dar suntem aici fiindcă medicii au contribuit la această situație. Nu sunt unități medicale care să își recunoască erorile medicale. În străinătate sunt comitete săptămânale în care sunt analizate erorile medicale.”
Despre refuzul transfuziei de sânge și autonomia pacientului
”Avem situații cu privire la martorii lui Iehova care nu vor transfuzie de sânge. Trebuie respectată decizia lor. Ei apără o valoare: demnitatea, puritatea religioasă. Dacă administrați sânge unui pacient aflat într-o situație de urgență, care refuză primirea de sânge și îl salvați – iar el formulează o plângere penală, nu veți răspunde penal pentru că ați salvat viața unui om, dar puteți răspunde civil. Se poate îndrepta cu o plângere în civil și să spună că nu mai e pur și vrea 30.000 de euro. Pe chestiunea aceasta, de curând, CEDO a condamnat statul spaniol la 40.000 de euro pentru că medicul a făcut o transfuzie de sânge unei paciente care l-a refuzat. E un precedent trist.
Respectați autonomia pacientului pentru că e un drept la fel de important ca viața, dar asigurați-vă că acel pacient e în deplină cunoștință de cauză. Dacă are o boală incompatibilă cu un consimțământ liber exprimat, solicitați și alte opinii. Dacă tabloul clinic arată că el știe că nu vrea să primească sânge, nu-i dați.”
Situația minorilor
”Minorul este special. Nimeni nu are drept de viață asupra copilului, nici mama, nici tata. Minorul e în custodia unității sanitare. Mama poate fi martor al lui Iehova, ea poate decide liber cu privire la autonomia propriei persoane, nu și a copilului minor din aceeași facțiune spirituală. Se pot lua decizii terapeutice care să urmeze interesul superior al copilului pacient. Vorbim de un act salvator de viață.”
Adaugă comentariu