Când sufletul rămâne în viaţă

Dar nu despre scenarii vreau să vă vorbesc aici, ci despre faptul că am fost impresionată de zidul pe care comunitatea neoprotestantă din Bistriţa şi de pretutindeni l-a făcut în jurul Lidiei Blaga, femeia atât de greu încercată de moartea celor dragi. Pur şi simplu, sute de oameni au înconjurat-o cu dragoste şi au ridicat în jurul ei stâlpi de rugăciuni. Au plâns alături de ea şi au mângâiat-o. Deşi poate că nimeni nu ar fi fost uimit să audă vadă ţipând sau să o vadă făcând gesturi disperate, totuşi nu s-a întâmplat acest lucru. Fiinţa plăpândă care aproape că nu mai avea lacrimi a suferit aproape în tăcere, probabil încleştând braţele care o sprijineau. Toţi cei care au vorbit au încurajat-o pe ea şi pe ceilalţi membri ai familiei să-şi aducă aminte că sunt creştini şi cred în viaţa veşnică, moartea nefiind altceva decât poarta prin care păşim în ea.

În ciuda circumstanţelor, ceremoniile de priveghere şi de înmormântare ale lui Timotei şi Adrian Blaga au fost mai mult decât decente şi am încercat să mă gândesc dacă ar fi fost la fel dacă cei doi făceau parte din alte confesiuni. Cu ceva timp în urmă am discutat cu un preot ortodox pe care l-am întrebat de ce se obişnuieşte în religia noastră ca, la înmormântări, să se ţină predici din seria „să răsucim cuţitul în rană”. Mi s-a spus, cu multă seninătate, că, în funcţie de cantitatea de lacrimi vărsată de asistenţă, un preot îşi „testează succesul” în comunitate. Mi s-a părut sinistru, la fel cum mi se pare şi obiceiul ca preotul să-şi ceară iertare în numele celui dispărut.  Nu ştiu dacă se practică peste tot metoda, dar la ţară e uzitată. Cu ocazia „iertăciunilor” (aşa se numesc în zona din care vin eu) preotul se adresează familiei şi cunoscuţilor celui mort la persoana întâi, ca şi cum ar vorbi decedatul, iar suferinţa apropiaţilor creşte în intensitate. L-am întrebat pe acelaşi preot cu care am discutat de ce la înmormântări prelaţii nu folosesc prilejul să le spună oamenilor să-şi ceară iertare unii de la alţii în timpul vieţii şi să sublinieze că, odată mort, niciun om nu mai poate face nimic, cu atât mai puţin să-şi ceară iertare. Nu am primit decât răspunsuri de tipul „Aşa e tradiţia! Aşa se face!”, răspunsuri care nu mă conving.

Moartea cuiva drag e o mare suferinţă pentru apropiaţii lui şi orice răsucire a cuţitului în rană potenţează dramatismul. Tocmai de aceea, apreciez decenţa ceremoniilor şi condamn cu toată puterea mea circul ce se face la altele. Cei care se comportă decent dovedesc faptul că au înţeles esenţa creştinismului, ceilalţi mai trebuie să o caute. De asemenea, sunt total împotriva ceremoniilor de înmormântare în care se perindă toţi pe la sicriu să studieze faţa mortului şi eventual să-l fotografieze cu telefonul mobil şi apreciez acele ceremonii în care sicriele sunt închise, iar chipul celui dispărut zâmbeşte dintr-o fotografie. Indiferent de ce spune tradiţia, preoţii ar trebui să facă un pas spre decenţă şi să-i încurajeze pe oameni să se comporte până la mormânt ca nişte adevăraţi creştini care înţeleg că avem un corp care îmbătrâneşte şi moare şi un suflet veşnic. Preoţii ar trebui să-şi testeze mai rar „succesul” prin cantitatea de lacrimi vărsată de oameni şi să le vorbească enoriaşilor despre viaţa veşnică, întâlnirea cu Dumnezeu, pregătirea pentru momentul în care vom fi chemaţi „acasă”, moment care poate veni oricând, în orice secundă a vieţii noastre.

Pe de altă parte, zilele acestea am auzit vorbindu-se cu mai multă fermitate despre reintroducerea pedepsei cu moartea. Mulţi au spus „cine a făcut aşa ceva trebuie să plătească la fel”. Personal nu sunt de acord. Nu cred că noi, ca oameni limitaţi în timp, spaţiu şi gândire, deţinem suficiente informaţii ca să avem putere de viaţă şi de moarte asupra altora. În acelaşi timp, dacă suntem creştini adevăraţi, ştim că judecata finală nu ne aparţine.

Am citit de curând o carte. Se numeşte „Baraca” şi e scrisă de Paul Young. Personajul cărţii e un bărbat căruia îi este răpită fetiţa ale cărei haine pline de sânge Poliţia le găseşte într-o baracă în munte. Deşi nu descoperă cadavrul copilei, anchetatorii lansează ipoteza că ea a fost ucisă de un bărbat care obişnuia să omoare copii şi căruia nu i s-a dat niciodată de urmă. Tatăl se consideră vinovat de cele întâmplate fiindcă fetiţa a dispărut cât timp era împreună cu el şi cu fraţii ei la munte, e cuprins de „Marea Tristeţe”, cum o numeşte autorul, şi caută răspunsul la întrebarea De ce? de la un Dumnezeu pe care nu-l mai înţelege. După un timp de chin, se întoarce la baracă (între timp transformată într-o cabană minunată), trăieşte o serie de experienţe în compania lui Dumnezeu Tatăl, Sfântului Duh şi Iisus Hristos printre care şi aceea de a fi chemat „la judecată”. Se revoltă spunându-i lui Dumnezeu că încă e viu şi îşi poate îndrepta greşelile (unitate de măsură pe care nu e dispus să o aplice şi altora), dar află că nu e judecat, ci judecător. După ce bărbatul i-a cerut lui Dumnezeu să-i judece aspru pe ucigaşii de copii, Dumnezeu însuşi îl invită să judece, numai că, de data aceasta, bărbatului i se cere să-i trimită pe unii dintre propriii copii în rai, iar pe alţii în iad. După multe frământări, el se oferă să plece el în iad, numai copiii lui să ajungă toţi în rai. „Felicitări. Te-ai comportant ca şi Iisus Hristos!”, i-a spus atunci Dumnezeu.

Întreaga carte prezintă o experienţă teribilă a unui om care îşi găseşte pacea şi liniştea după ce nu mai priveşte lucrurile din perspectiva sa graţie unei experienţe teribile trăită la graniţa între viaţă şi moarte unde a ajuns în urma unui accident rutier, avea să afle mai târziu. Găseşte cadavrul copilei sale într-o peşteră, o înmormântează, înţelege că lumea în care a mers ea e una mai bună. E pus în faţa alegerii între a fi cu ea în lumea de dincolo (una extrem de frumoasă nota bene) sau a avea grijă de ceilalţi. Când află că-n lumea în care e copila lui nu există „nerăbdare”, alege să fie sprijin pentru cei rămaşi în viaţă şi să se întoarcă la ea la momentul potrivit. Revenit acasă, îl vizitează la închisoare pe cel care i-a omorât copilul, dornic să ierte. Până la urmă, cineva care ucide e un om atât de nefericit căruia i-a murit sufletul, înţelege el. Ce pedeapsă mai mare poate primi?

Cristiana Sabău