Câştigăm atât cât merităm

Eu nu cred că e vina companiilor că angajaţii au salarii mici. Am tot auzit spunându-se că firma x lucrează cu „negri pe plantaţie”, că alta plăteşte în bătaie de joc, dar niciodată nu am aflat din gura acuzatorilor şi pe cine. De-a lungul timpului m-am convins însă singură: pe cei care nu ştiu face mai nimic.

În fiecare an, la bursele locurilor de muncă întreb oamenii care vor să se angajeze ce ştiu ei să facă. Rareori primesc un răspuns. Majoritatea o dau cu diplomele, cu şcolile absolvite şi cu alte aiureli, dar nu pot răspunde la această întrebare simplă. La fel cum le este greu spre imposibil să-şi evalueze munca. Când sunt întrebaţi: „ce pretenţii salariale aţi avea?”, cei mai mulţi răspund: „cât vrea patronul să îmi dea”. De regulă, aşa se şi întâmplă. Când nu ştii să faci nimic, când nici măcar nu îţi poţi evalua potenţialul, acela este salariul pe care îl meriţi.

Pot să îi înţeleg pe oamenii aceştia. La începuturile mele în presă, nu ştiam nimic despre această meserie, eu pregătindu-mă serios pentru alta. Aşa că am fost profund uimită că iau salariu pentru ceva ce încă mă străduiam să învăţ. Ani la rândul am primit cât au vrut unii să-mi dea şi pentru că aveam impresia că nu merit nici măcar atât. În orice meserie e mereu loc de mai bine, iar eu niciodată nu am considerat că am ajuns în locul în care nu mai am nimic de învăţat. Nici măcar acum când sunt propriul meu angajator.

Totuşi, la un moment dat cred că am avut o revelaţie legată de potenţialul meu şi, spre surprinderea mea şi cred că şi a altora, am spus că nu sunt de acord să mai lucrez pentru un anumit salariu mizerabil. După ce am scos asta pe gură, am fost convinsă că mă vor da afară, dar – ce să vezi? – mi-au oferit salariul pe care l-am cerut pentru că tocmai bifasem nişte reuşite, obţinusem exclusivităţi, făcusem lucruri mai puţin obişnuite care mi-au dat puterea să cred atunci în mine. M-am autodepăşit.

Eu cred că niciun manager serios nu îşi permite să-şi bată joc de munca unui angajat care se autodepăşeşte şi care se străduieşte zi de zi să facă ceva mai mult şi mai bine. Dimpotrivă, eu cred că un manager adevărat renunţă la o parte din profitul lui doar ca să-şi stimuleze echipa să fie mai bună. E foarte plăcut sentimentul să vezi oameni motivaţi şi nu sictiriţi, oameni interesaţi de ceea de fac, nu scârbiţi. E un sentiment care merită toţi banii. Am cunoscut câţiva manageri de acest fel în viaţa mea şi vă pot garanta că, înainte să se uite la munţii de bani pe care sunt capabili să îi facă, se uită la cei care contribuie la asta. Cresc oameni tineri pe lângă ei, le dau credit şi putere de decizie, îi învaţă ceea ce ştiu. Poate că marea masă e plătită prost, nu zic nu, însă marea masă e formată din indivizi care nu se pot evalua, care adesea fac lucrurile din inerţie, nu vor mai mult, nu îşi doresc să evolueze. În loc să se gândească la ce ar putea învăţa nou, la ce satisfacţie le-ar aduce lucrul acesta, ei se gândesc la pensie, la cum să se târască până acolo. Primesc puţin pentru că se mulţumesc cu puţin.

Dintre toţi tinerii şomeri cu care am stat de vorbă ieri, la bursă, mi-a plăcut unul singur, un băiat de 17 ani care s-a făcut mecanic auto pentru că îi plac maşinile. Ştia exact că îşi poate găsi de lucru, iar dacă nu, îşi face propriul atelier. Absolvise Colegiul Tehnic „Grigore Moisil” şi era mult mai sigur pe el decât toate fătucele cu filologie. Ele habar nu aveau nici de ce s-au dus acolo, nici încotro să o ia. Nu ştiau face nimic, dar absolviseră un liceu teoretic, unul bun. Vor sfârşi probabil într-un magazin, incapabile să dea rest, sau într-o fabrică unde vor face o muncă de robot până omenirea va decide că e vremea să înlocuiască incapabilii de tipul acesta cu nişte roboţi capabili.

Tot ce vreau să spun este că sunt de acord că fiecare câştigăm atât cât merităm. Am auzit asta la un curs de business şi mi se pare o afirmaţie corectă. De ce? Pentru că, dacă am vrea bani mai mulţi, nimeni nu ne împiedică să învăţăm, să progresăm, să ne schimbăm cariera, să fim mai buni. Autosuficienţa e singura care ne ţine pe loc, iar cei care ne dau salarii mizerabile o fac pentru că nu merităm mai mult.