Câtă nesimţire, euroactivilor!

Folosindu-se de capacitatea noastră păguboasă de a uita extrem de repede, euroactivii şi-au zis că nu ar fi rău să facă puţină linişte, să tacă odată şi câinii care tot latră pe lângă caravana lor şi apoi, tiptil, să se strecoare la instanţă, să conteste actul ca să nu mai dea bani înapoi. Metoda nu e nouă, o practică toţi cei care au încredere că justiţia va da termene peste termene până la moarte şi dincolo de ea, iar ei rămân cu banii.

Sinceră să fiu m-am cam îndoit că Ioan Iany Moroşanu, Alina Căpraru, Carmen Magda sau Ovidiu Lăzăroaie se vor năpusti în bănci să scoată banii de pe card şi să-i returneze a doua zi finanţatorilor europeni. Doar nu sunt proşti! Ei sunt şmecheri!

După demisia lui Botiş lucrurile păreau că s-au liniştit, protectorul lor a mai redus volumul apariţiilor în presă, a stat o vreme pitit şi a lăsat impresia că e o victimă. Unii chiar i-au plâns de milă, captivaţi de spectacolul ultra jenant! Am chiar văzut nişte penibili pe la televizoarele locale care umpleau batiste peste batiste cu lacrimi de crocodil de dragul audienţei. Îi plângeau de milă lui Botiş cu el de faţă de aveai impăresia că iese din televizor o mare cu apă unsuroasă. Din fericire pentru ei, au avut marea şansă că au sunat nişte telespectatori care au oprit bocetul jenant, scârbiţi de ipocrizie şi batjocură la adresa bunului simţ comun.

Dincolo de acest aspect penibil pentru care am chiar închis televizorul, iată că îmbuibaţii vor să rămână cu banii. Probabil că, de la partid, recte PDL, li s-a dat asigurări că vor şi rămâne. Probabil că acesta e motivul pentru care partidul are ziar şi un euroactiv mai ia şi salariu ca să scrie ode puterii. Drept premiu pentru demnitatea şi curajul de a nu-i lăsa pe alţii să-i ia banii munciţi cu trudă, vezi Doamne!

În ce priveşte procesul, eu pot pune pariu că, la primul termen, nu se vor prezenta. Vor fi ocupaţi să-şi angajeze apărători. La al doilea, unul se va îmbolnăvi brusc, la al treilea nu va putea avocatul şi tot aşa. E un adevărat mecanism pe care îl ştie toată lumea, un circuit în care singura care cedează psihic e opinia publică. Nu mai rezistă să le urmărească drumurile şerpuite, e atât de sătulă să o facă ştiind că e fără rost, încât are nevoie de cu totul alte preocupări ca să reziste în această lume complet nedemocratică, în care nu mai există pic de respect pentru lege, muncă, ceilalţi, o lume în care nişte şmecheri îşi găsesc un tătuc, iar acesta face rost de bani pentru ei, îi apără şi-i scoate mai albi, mai curaţi , mai uscaţi.

Văzând procesul de la Curtea de Apel Cluj, pot să înţeleg şi de ce în ultimele apariţii publice Ioan Botiş vorbea de parcă l-ar strânge cineva de gât şi avea o privire speriată de zici că îl alearga careva prin labirint, noaptea.

De fapt, acest om continuă să facă lucruri ascunse, se teme să nu le aflăm, continuă să lucreze în subteran şi tot aşteaptă ca noi, proştii, să trecem odată cu toţii de partea celor care vor ţipa în cor „Vai, săracul!”. Şi, la final, când ne vom da examenul prostiei absolute, să ne spună că el candidează la ceva, iar noi să-l şi aplaudăm.

Cristiana Sabău