Câteva tablouri din România mea dragă

Cel mai frumos tablou pe care îl am în minte este cel pe care l-am văzut o dată de pe vârfurile dealurilor Tecii pe care le-am bătut în copilărie crezând că am explorat întreaga lume. Am clar în minte secvenţa în care vântul îndoaie ierburile înalte de parcă le mângâie, o senzaţie de plutire, chiar de levitaţie aş putea spune.

Cel mai dragă mi-e Bistriţa când mă întorc de pe drumuri lungi şi urc pasarela. Parcă îmi zice “bine ai venit acasă” de câte ori e senin şi văd munţii până departe, iar dacă ar fi să descriu cea mai uimitoare experienţă pe care o am în minte şi în suflet, aceea e suprapunerea unui tablou superb al Munţilor Călimani cu răcoarea şi mirosul lor de con de brad pe care l-am simţit vara aceasta din plin.

Dacă ar trebui să vorbesc pe repede înainte despre România – şi mi s-ar cere să enumăr trei experienţe senzaţionale – acestea ar fi. Nu-mi dau seama de ce. Poate din acelaşi considerent pentru care mai întâi spunem că un om e frumos şi apoi vorbim despre inteligenţa lui, despre sensibilitate sau bunătate. Probabil că, şi dacă ţara noastră ar fi în deşert, tot frumoasă mi s-ar părea fiindcă aici m-am născut, am copilărit, am trăit experienţe.

România este însă cu adevărat o ţară foarte frumoasă, generoasă în tablouri superbe, cu patru anotimpuri şi tot atâtea categorii de minunăţii. Dacă mă întrebaţi, mie îmi place toamna cu mirosul ei de fructe coapte şi cu pădurile ruginii, dar nu aş da pe nimic în lume senzaţia de prospeţime care mi-o transmite primăvara, bucuria când văd berzele din nou în cuiburi, furtunile de vară şi prima ninsoare adevărată.

România mi-e dragă şi pentru bunul simţ al omului de la ţară, care îţi dă bineţe fără să te cunoască, îţi deschide uşa şi te aşază la masă chiar dacă e prima oară când te vede şi nu are mare lucru cu care să te “omenească”. Parcă o şi văd pe mătuşa Maria din Maramureş – cu pensia de un leu – în casa căreia am dat năvală cu antene, cabluri şi camere de luat vederi. Biata femeie avea doar nuci pe care le-a împărţit cu “domnii” veniţi să o dea la televizor, dar au fost cele mai bune nuci pe care le-am mâncat vreodată pe un pridvor. Nu ştiu dacă mai trăieşte în căsuţa ei de lemn, în inima mea va rămâne însă pentru totdeauna cu vorba ei caldă moroşănească: “Luaţi, maică, şi iertaţi-mă!”.

Mi-e dragă ţara asta şi pentru tinerii frumoşi şi rebeli pe care i-am întâlnit în ultima vreme, pentru cei cărora în ochi le sclipeşte inteligenţa, pentru cei harnici şi oneşti care cred cu toată puterea lor că se poate trăi decent, dar cu sens, pentru generoşii care îşi pun vieţile pe plan secund ca să facă mai întâi ceva pentru alţii, pentru cei care nu obosesc niciodată atunci când au ocazia să ajute şi să fie de folos, pentru cei care au curaj să spună lucrurile în faţă şi să-şi asume riscuri, pentru cei îndrăzneţi care au visuri măreţe de care ţin ca un scai.

La mulţi ani, Românie dragă!