Celor care cred că li se cuvine

Mai ales în bisericile care mai au bănci şi scaune sunt unii care au „locul rezervat”. Unii au plătit pentru el, alţii îl deţin conform rangului, adică fie sunt ceva persoane importante, nişte unii care au în cap ideea că stau în primul rând pentru că acolo este locul lor. Nu ar fi nicio problemă dacă ar veni la timp, înainte să înceapă slujba, dar, de regulă, astfel de personaje importante nu au cum, dar efectiv nu au cum să ajungă la timp, dacă mă înţelegeţi. Sunt mult prea importante ca să se încadreze într-un program sau să se conformeze unor reguli. Eu cred că nu vin la timp tocmai ca să-şi asigure raţia de show. Ajung printre ultimele ca să fie văzute de toată lumea că nu au ratat vreo duminică în care să nu fi bifat mersul la biserică. Nu contează că alţii în faţa lor stau în genunchi şi se roagă, dacă au de ajuns în primul rând, la locul „rezervat”, vor trece peste ei ca turma de vite care nu vede nimic altceva în faţa ochilor decât păşunea. Pare de-a dreptul un ritual respectat întocmai de persoanele importante care se duc la icoană, apoi mai iau şi nişte lumânări, sunt salutate de alţii – nicidecum nu salută ele – creează un soi de forfotă generală care atrage atenţia tuturor preţ de minute bune. Scopul fiecărei persoane importante e atins în aceste condiţii: a văzut toată lumea, dar absolut toată lumea, că ea a venit la biserică.

La fel se întâmplă şi la diverse evenimente culturale care necesită linişte şi concentrare atât din partea celor de pe scenă, cât şi a publicului. Toată această concentrare se duce pe Apa Sâmbetei când apare câte-un întârziat important care dă din coate să ajungă în faţă. Acolo e locul lui de pe care nu ezită să ridice pe oricine în cazul în care a îndrăzit să i-l ocupe. Nu s-ar aşeza în ultimul rând niciodată de important şi culturnic ce e. Nu ar putea suporta gândul că altcineva i-a ocupat locul din faţă. Ce contează că nu e deloc interesată de starea pe care ţi-o creează un spectacol, de emoţia pe care ţi-o transmite? Important este să fie văzută respectiva persoană importantă! Aşa se explică de ce sălile de spectacole ale Bistriţei sunt în general goale la evenimente culturale de orice fel – deşi în acest oraş trăiesc mii de profesori, doctori, avocaţi, judecători, oameni de afaceri, preoţi, diverse alte categorii de intelectuali – şi se umplu doar dacă e vreun spectacol „exclusivist” cu invitaţii personale semnate de primar urmate de vreo masă. Doar atunci apare aşa brusc, subit şi dintr-o dată o sete de cultură de nestăvilit. În rest, lumea e ocupată cu făcut grătare, cu defilat pe la terase, activităţi culturale care şlefuiesc, în general, caracterul unui om şi-i cresc gradul de bun simţ.

Nu voi încheia textul acesta fără să scriu despre ultra, mega nesimţiţii care sunt atât de neciopliţi încât nu le trece prin cap să-şi închidă telefoanele mobile în spaţii gen biserică, sală de spectacole, sală de conferinţă de presă sau măcar să apese naibii butonul silent. Trebuie, în continuare, să îndurăm nişte muzici absolut idioate pe care au ştiut cretinoizii să şi le descarce de pe internet, dar nu ştiu să şi le oprească niciodată. Dacă urăsc ceva organic, dar absolut organic, e să aud cum aceste creaturi stau şi se uită la telefoanele lor sunând, eventual se foiesc, se ridică şi fac un pas în dreapta unde răspund cu un „aloooooooooooo”. Reuşesc, în felul acesta, să deturneze atenţia asupra lor, să creze un soi de show.

Suntem, pe zi ce trece, tot mai needucaţi, tot mai neciopliţi, mai lipsiţi de decenţă. Nu ştiu, sincer, de ce se întâmplă aşa. Mi se pare că e ceva ce nu poate fi învăţat. Ori ai bunul simţ în setările de bază – ai întârziat, stai frumos în ultimul rând, încerci să nu deranjezi pe nimeni – ori nu îl ai. Pe de altă parte, acolo unde nu sunt reguli nu ne putem aştepta să le respecte cineva. Ca urmare, aş închide uşile bisericilor la 10 fix, când începe slujba, dar şi uşile sălilor de spectacole. Unii nu vor mai veni niciodată, cu siguranţă, dar alţii, cei care îşi doresc cu adevărat să fie înăuntru, se vor disciplina. În privinţa telefoanelor, nu văd nicio altă soluţie decât aceea de a nu fi vândute idioţilor. Ei trebuie lăsaţi să scrie scrisori şi să le pună la poştă.

Cristiana Sabău