Cine a otrăvit „câinele de pază al democraţiei”

Zilele acestea, câţiva oameni care ne-am apucat de presă în anul 1996 am comemorat, dacă pot spune aşa, cei 20 de ani de când ne-am angajat la primul ziar liber pe care l-a avut judeţul Bistriţa-Năsăud după Revoluţie şi ne-am întrebat de ce a trebuit să intre în moarte clinică, deşi putea fi cea mai mare forţă şi stâlp al democraţiei din acest judeţ.

Toate şansele lui au fost spulberate în momentul în care un fost colonel din vechea Securitate a fost implantat la vârful lui să-l conducă, vezi Doamne. A ucis mai întâi spiritul, apoi a dat afară oamenii rând pe rând. Aşa s-au pierdut ani mulţi şi buni în care presa bistriţeană ar fi avut şansa să fie „câinele de pază al democraţiei”. Acum, degeaba mai latră. Răul cel mare a fost făcut deja.

Mă uitam la topul firmelor, secţiunea „băieţi deştepţi” şi înţeleg de ce clica lor nu trebuia să fie deranjată de nimeni. În anii 1990-2000, îşi făceau firme, luau ce era de luat, îşi puneau temelia bogăţiei de azi. Nu trebuia să ştie nimeni cum şi nici cine sunt ei. Spaţii precum Complexul Decebal, Blocul Hermes, Piaţa Morii, cele din Piaţa Mihai Eminescu, de pe strada Dornei, Nicolae Titulescu, Liviu Rebreanu sau Gheorghe Şincai, toate ale statului român (prin aceasta înţelegând diverse companii de stat, sindicate, etc.) au fost luate pe nimic de cei care au fost în poziţii de conducere cheie în comunism, de securişti, de nomenclaturişti, care nu au făcut altceva cu ele decât bani, munţi de bani.

Nu s-au chinuit să le reabiliteze sau modernizeze din moment ce nu i-a strâns nimeni cu uşa, niciun reprezentant al administraţiei, niciun politician nu a făcut vreo lege care să îi oblige să dea măcar un leu înapoi comunităţii după ce au jecmănit-o de tot ce avea ea mai bun. Aceşti oameni sunt mult mai bogaţi decât toţi cei pe care opinia publică îi huleşte în fel şi chip că fac averi plătind angajaţilor salarii de mizerie. Măcar ei plătesc, dau o pâine unei familii, chiar dacă e mică şi poate amară. Totuşi, o dau.

„Băieţii deştepţi” au cel mult unul sau sau doi angajaţi pe care probabil îi plătesc cu minimul pe economie, profitul cât cifra de afaceri, tot în buzunarele lor. Nu-i vedeţi nici la niciun eveniment public, la nicio dezbatere pe teme economice, la niciun eveniment caritabil. Au vrut şi au obţinut totul pentru ei. Nu au putut reuşi , cu singuranţă, singuri. Au avut de partea lor un sistem întreg: alţi securişti implantaţi în administraţia locală care ar fi trebuit să apere statul de unii ca ei, dar nu au mişcat un deget. Fie că au fost şefi la Finanţe (azi mari consilieri locali, răsplătiţi pentru truda lor de o viaţă), fie primari, fie prefecţi sau şefi de CJ. Cu toţii au girat aceste fărădelegi despre care erau informaţi chiar şi prin aceea că nu au făcut nimic, decât că au luat la rândul lor partea ce credeau că li se cuvine.

Presa anilor 1990 ar fi avut ocazia să demaşte toate aceste nelegiuri dintr-un stat profund corupt, infectat de nomenclaturişti, însă noi, cei care ne-am angajat atunci, habar nu aveam în ce direcţie să ne uităm, găseam uşi închise, la telefoane nu ne răspundea nimeni, la ziar nu ne publica nimeni. Era de veghe „omul” sistemului care, cred eu acum, a avut misiunea să ne otrăvească înainte să prindem aripi şi curaj. Acum, dacă stau bine să mă gândesc, nici nu ştiu ce puteam face. Poliţia am văzut cât de frumos a acoperit până în zilele noastre toate afacerile tuturor. Procurorii şi judecătorii s-au ocupat la rândul lor de propriile averi şi mai puţin de dreptate, politicienii de la toate partidele s-au îmbogăţit în 20 de ani mai ceva ca nişte magnaţi care au moştenit de la moşii şi strămoşii lor afaceri construite în secole. Toate pupezele, popeştii şi marineştii şi-au făcut viloace, au parc auto ca la reprezentanţă, au fost şi sunt complet dezinteresaţi de alţii. Şi-au aranjat copiii, şi-au pus bani la ciorap şi au închis ochii când au văzut nelegiurile altora. A fost mult mai simplu şi mai confortabil pentru ei. Au ţinut ascunse prin garaje limuzine cu care au umblat doar după ce li s-a terminat mandatul din care, oricum, nu ar fi plecat nici morţi dacă nu erau la uşă nişte lupi tineri care zgâriau cu ghearele, flămânzi de bani şi de putere.

După 20 de ani, la fel ca şi mulţi dintre colegii mei cu care am început această meserie, mă simt învinsă de acest sistem odios. Îmi pare rău că nu am ştiut şi nici nu am putut face mai mult. Cred însă că era o hidră cu care nişte amărâţi ca noi nu aveau cum să lupte. De câte ori încercam într-o parte, dădeam de alt cap al ei, iar colonelul era mereu la datorie să ne reducă imediat la tăcere şi să o satisfacă pe ea.

Scârbiţi, nici măcar nu l-am invitat la mica noastră reuniune în care am depănat amintiri. Câte unul, mai naiv, dar nu dintre ziarişti, ne-a întrebat de ce nu-l sunăm pe „domnul”. Nici măcar nu ne-am deranjat să-i răspundem unuia care chiar nu a înţeles nimic din ce s-a întâmplat timp de două decenii.

Dacă venea, din întâmplare, cred că ne ridicam toţi şi plecam, înjurând printre dinţi. Până la urmă, doar asta ne-a mai rămas de făcut după ce securiştii lui ne-au otrăvit şi pe noi la timp. Am avut nevoie de ani de tratamente să ne revenim din frica pe care au insuflat-o fiecăruia dintre noi: că vom fi târâţi prin tribunale, că vom fi daţi afară, că părinţii noştri îşi vor pierde casele ca să ne plătească avocaţi, vom păţi una şi alta. Eram tineri, nu ştiam cum să ne apărăm de ei, nu aveam puterea lor financiară şi nici relaţiile lor. Acum, la maturitate, ne uităm cu tristeţe la ce ar fi putut fi primul ziar liber din acest judeţ, ajuns, din păcate, pe mâna altor politruci odioşi. De pe această corabie pe care sistemul a scufundat-o cu succes, ne-am salvat câţiva, foarte puţini, şi am luat-o de la capăt fără să mai putem da timpul înapoi şi repara răul cel mare pe care ei apucaseră deja să-l facă.