De ce cred eu că oamenii se tem să iasă în stradă

Adevărul este undeva la mijloc şi obsesia celor care vor să afle chiar în aceste zile în care ţara fierbe va face ca protestele să rişte să cadă în derizoriu ceea ce ar fi păcat fiindcă ne-a luat atât de mult să ne trezim şi să prindem curaj.

M-am întrebat, zilele acestea, de ce lumea protestează noaptea, de ce se adună mai mulţi abia după ce manifestanţii pornesc într-un marş şi nimeni nu-i mai bagă în seamă pe ultimii alăturaţi. Eu cred că oamenilor le e frică, poate mai frică decât în 1989 când nu aveau cine ştie ce de pierdut. Acum, dacă îi vede şeful PDL-ist la televizor, le va face zile amare, îl va pune pe lista de viitori restructuraţi (pentru economii la buget), va rămâne şomer şi nu va avea cum să-şi plătească ratele. Fiindcă şefii portocalii, mulţi dintre ei plantaţi în funcţii doar pentru că fac parte din acest partid şi nicidecum pentru că ar avea vreo legătură cu fişa postului, atât ştiu: să facă pe şefii şi să raporteze la şeful mai mare că situaţia e sub control!

Din experienţa mea de jurnalist, vă pot spune că 70% din instituţiile statului au lacăt pe gură şi la poartă. La urechile noastre ajunge cu mare dificultate vreo informaţie legată de obiectul muncii lor, pe cine hăituiesc, pe cine favorizează. Primim informaţii dacă prinde curaj vreo sursă să ne spună ce contracte mai mânăresc, ce securist le suflă în cască şi le spune cu cine să lucreze şi cui să vireze banii statului în conturi. Atât de aiurea nu a fost niciodată. Poate şi pentru că banii s-au împuţinat, pentru că firmele au dat faliment, iar locurile de muncă la stat s-au tot împuţinat. Poate şi pentru că ei, cu neamurile şi acoliţii lor, sunt extrem de mulţi şi se comportă ca nişte lăcuste. Papă tot şi niciodată nu se satură.

Statul portocolio-vernilo-roşiatic, condus de trădători de la alte partide şi de mofturi minoritare, a ajuns duşmanul nostru al tuturor. Zici că ei sunt de o parte a baricadei, noi pe cealaltă parte şi tot ce fac ei este să ne privească obsesiv cu ură, uitând că ei trăiesc şi căpuşesc banii noştri. Culmea prostiei, noi avem tot timpul privirea în pământ, ne simţim vinovaţi fiindcă în ceafă ne suflă alţi politicieni (unii la fel de buni ca şi cei de pe partea cealaltă) şi pentru că ne temem de ei. Ne temem fiindcă suntem puţini, acesta este adevărul. Dacă am fi mulţi, ei s-ar teme mai mult, vă garantez.

Din păcate, suntem atât de dezorganizaţi, atât de greu de urnit, atât de patrioţi când stăm cu telecomanda în mână, atât de penibili. Din acest motiv, în ţara noastră, mor oamenii bolnavi şi fără bani. Suntem atât de egoişti încât, dacă nu ni se întâmplă nouă, nu ne pasă. Nu spunem nimic atunci când ni se cere şpagă la şcoală, la spital şi la susţinerea unui concurs. Ne bucurăm că avem de unde da, că doar sănătatea, şi educaţia, şi locul de muncă sunt mai importante decât banii puţini pe care îi avem în conturi. Gândim atât de personal, încât, din cauza intereselor noastre meschine, punem în pericol binele general.

În ce mă priveşte, sunt indignată că puterea actuală a achiziţionat canale de exprimare publică – ziare, televiziuni – punând astfel în pericol credibilitatea mass-media. Sunt şi mai indignată că puterea, în special cea portocalie, alimentează conturile acestor redacţii cu bani publici şi cu proiecte europene, ceea ce înseamnă că noi toţi plătim ca să fim manipulaţi şi minţiţi. Aceste organisme media fac tot ce le stă în putinţă ca să-i determine pe oameni să nu iasă în stradă de frică să nu fie asociaţi cu politicienii opoziţiei care, evident, nu ar avea niciun drept să fie acolo şi al căror interes este să pună mâna pe ciolan.

V-aţi întrebat ce drept au aceste publicaţii ca, sub masca independenţei, să trunchieze adevărul şi să prezinte lucrurile dintr-un singur unghi? După părerea mea, niciunul fiindcă trăiesc din bani publici, sunt coordonate de foşti securişti şi comunişti, oameni care s-au pliat după orice putere furnizoare de bani şi influenţă.

Oricum, ca să nu mai aibă ce toca, nu ar fi rău ca politicienii locali, chiar dacă sunt dornici de schimbare şi revoltaţi de ce se întâmplă, să stea în rândurile doi şi trei, să se solidarizeze dacă vor, dar să nu se erijeze în conducători de coloane şi campioni la ţipat. Astzfel, poate că oamenii vor avea mai mult curaj să vină şi să se alăture celor nemulţumiţi. Dovadă că sunt mult mai mulţi decât cei pe care îi vedem în fiecare seară în stradă e numărul mare de accesări ale ştirilor despre proteste şi comentariile vehemente.

Cristiana Sabău