Despre caritate şi formele ei

În primul rând, eu cred că este greşit să împărţim lumea în buni şi răi, buni fiind cei care participă la acţiuni de acest gen, răi fiind cei care nu onorează invitaţiile. E la fel de nepotrivit să-i numim pe cei care licitează diverse obiecte „oameni cu suflet mare” ca şi cum cei care nu licitează ar fi „oameni cu suflete mici”.

În cultura noastră, moda balurilor de caritate este relativ recentă şi destul de puţini o agreează. Unora li se pare nepotrivit să îmbrace rochii de gală şi să privească spre amărâţii acestei lumi prin lentile de contact, altora pur şi simplu nu le place să crediteze cu prezenţa lor diverse organizaţii de tip castă, cum ar fi cele ale templierilor, rotarienilor sau leilor. Mulţi consideră că atunci când faci „un bine” e bine să ştii doar tu, cel care este beneficiarul şi bunul Dumnezeu. Alţii ar vrea să ajute şi în felul acesta, dar pur şi simplu nu îşi permit să plătească o taxă de participare la bal, să se îmbrace adecvat evenimentului şi să se ridice şi la înălţimea pretenţiilor unui astfel de eveniment fiindcă e de la sine înţeles că, dacă participi la un bal de caritate cu licitaţie, „la noblesse oblige” să cumperi ceva.

În opinia mea, şi cred că nu sunt singura, pilda „bănuţului văduvei” este valabilă în toate timpurile şi în orice loc. Fiecare dintre noi avem diverse oportunităţi să facem bine care nu au neapărat legătură cu ţinutele noastre şi cu conturile. De exemplu, o vorbă bună spusă cuiva bolnav pe care nu îl pot vindeca toţi banii pământului poate fi mult mai valoroasă decât orice cifră cu multe zerouri, o încurajare pentru un om deprimat care să-i întoarcă gândurile de la sinucidere spre viaţă e mai preţioasă decât orice prezenţă scilipitoare la un eveniment caritabil, o bucată de pâine dată unui om flămând poate fi mai bună decât orice masă copioasă la un restaurant.

Eu cred că binele are marea calitate că poate îmbrăca orice formă şi nu e condiţionat nici de costumele frumoase, nici de averi, statut social, exigenţe şi de nimic altceva. Orice om e liber să opteze pentru bine şi nu i se va cere niciodată să facă mai mult decât poate.

Personal, nu agreez deloc oamenii care fac diverse lucruri pentru alţii, de altfel bune, cu condiţia să fie fotografiaţi şi să apară în ziare, să fie filmaţi şi să apară la televizor. Mi se pare că dorinţa aceasta de recunoaştere publică a bunătăţii anulează gestul în sine, că mândria e mai presus decât generozitatea şi o umbreşte pe cea din urmă. Cred că cel care face binele pentru că simte că este de datoria lui va fi răsplătit într-un fel sau altul, nu cu funcţii, ci cu sentimentul că a făcut ceea ce trebuie.

Cristiana Sabău