Dormiţi liniştiţi, jurnaliştii scriu despre ei!

Nu aveam de gând să intervin în vâltoare, dar am senzaţia că există un orizont de aşteptare şi cred că e oportun să-mi spun punctul de vedere. Da, recunosc! În urmă cu ceva ani, împreună cu câteva colege şi prietene de la vremea aceea, am organizat prima ediţie şi ultima a balului presei. S-a petrecut pe terasa Restaurantului „Parc”, a fost un eveniment public la care au participat majoritatea personalităţilor oraşului. Le-am premiat oferindu-le diverse daruri haioase şi ne-am distrat cu toţii. Nu îmi amintesc dacă au participat toţi colegii din presă fiindcă eram tare prinsă cu organizarea în sine, dar nu cred că vreuna dintre noi s-a ocupat cu executarea publică a celor care nu au fost. Eram mult mai puţini la vremea aceea şi probabil că ne era mai uşor să le facem absenţilor un proces de intenţie, dar nu le-am făcut. În fond, fiecare e liber să participe la ce doreşte şi să refuze să participe în aceeaşi măsură.

Am fost invitată şi eu la masă de către Rian Farcaşiu care m-a inclus într-un grup de dezbatere pe Facebook. La o zi după înfiinţarea lui, am decis să mă retrag din grup, să-i mulţumesc lui Rian Farcaşiu pentru insistenţă şi să-mi văd de ale mele, deci nu ştiu ce se mai discută pe tema aceasta. Văd doar diverse texte prin ziare şi aud de dezbateri televizate în care unii îi atacă mai mult sau mai puţin voalat pe alţii fiindcă, vezi Doamne, nu au spirit de solidaritate şi nu ţin la breaslă, ceea ce e cât se poate de adevărat.

În ce mă priveşte, nici eu nu mă simt parte dintr-un grup. Am motivele mele. Într-o anumită perioadă din viaţă, am avut unele conflicte cu o parte din presa locală. Consider că le-am depăşit. Ne-am cerut iertare reciproc. Ne salutăm civilizat şi ne vedem fiecare de treburile noastre. Ar fi o ipocrizie maximă, după toate câte s-au întâmplat, să ne pupăm în piaţa publică.

În mare parte eu sunt freelancer, nu am redacţie, nu sunt colegă în fapt cu nimeni din presa locală decât aşa, la modul teoretic. Deşi cu mulţi nu am avut de-a face nici cât negru sub unghie, ei îşi dau cu părerea despre mine comentând cu pseudonime prin ziare. Alţii, cu care am avut de-a face, m-au determinat să închid blogul fiindcă efectiv mă săturasem de lupta sterilă pe care am purtat-o cu ei ca să nu-mi ia texte de pe blog. De fiecare dată când iau câte un premiu, eu sunt singura care nu îl merit în opinia lor. Sigur am înţelegeri cu nu ştiu cine, sigur am aranjat ceva, sigur nu-l merit. Faptul că după ediţia din acest an a Premiilor Bistriţei au existat comentarii numai despre jurnaliştii premiaţi e o dovadă că au comentat tot ei, breasla. Imediat după aceea, a apărut ideea cu „masa de împăcare” sau, mă rog, ce s-o fi vrând ea fiindcă nu mai sunt la curent cu desfăşurarea acţiunii aşa cum am spus deja.

Probabil că la această întâlnire va participa şi celebrul jurnalist euroactiv Ovidiu Lăzăroaie, specialist în „Poliţie, Justiţie şi instituţii militarizate” care, deşi e parte a unui proiect mânjit de politicieni cu aranjamentele lor, deşi n-a vrut să dea sutele de milioane înapoi, este agreat de breasla jurnaliştilor. Nu am văzut nicio luare de atitudine comună a grupului jurnaliştilor împăciuitori legată de prezenţa acestui om în presă, cu atât mai mult cu cât nu i se ia pâinea de la gură, el fiind un pensionar din Armată cu o pensie considerabilă. Nimănui nu i-a tremurat mâna pe taste când OL a luat într-o singură lună 8400 de lei şi nimeni n-a ţipat în piaţa publică. Nimeni n-a scris editoriale, nu a postat comentarii, nu a luat atitudine. Nimeni! Dacă măcar unul ar fi spart gheaţa, aş fi fost onorată să stau la masă cu el.

Părerea mea este că atunci când jurnaliştii nu au subiecte, scriu despre ei. În tot acest timp, oamenii politici aflaţi la putere îşi freacă mâinile de fericire. Nu-i deranjează nimeni!  

Cristiana Sabău