Iată de ce îl iubesc bistriţenii pe Mircea Cărtărescu. Coadă la autografe

(FOTO-VIDEO) Mircea Cărtărescu şi-a lansat, la Casa Cărţii „Nicolae Steinhardt” din Bistriţa, în prezenţa unui public numeros, ultimul său roman, „Solenoid”, despre care a spus că este cea mai bună carte a sa, „un dar” pe care parcă i l-a făcut cineva şi pentru care nu poate fi mândru, ci „infinit recunoscător”.

Scriitorul a explicat că a avut nevoie de patru ani după publicarea romanului „Orbitor” pentru a putea începe să scrie la „Solenoid”, o carte despre care el însuşi a spus că este una „mult mai realistă” faţă de precedentul său roman la care a lucrat timp de 15 ani.

„Eu sunt un om foarte modest care nu se compară cu alţi scriitori decât cu el însuşi. Dacă fac o ierarhie a cărţilor mele, o fac în funcţie de scrisul meu. Nu vreau să ştiu pe ce treaptă a literaturii mă aflu. Eu ştiu precis pe ce treaptă a scrisului meu se află fiecare carte a mea. De câte ori mi-am propus nişte standarde, mi le-am propus în legătură cu mine însumi. Mi-am spus că aş vrea să depăşesc ce am făcut scriind o anumită carte sau poezia mea înspre proză. Nu sunt sensibil nici la critici, nici la elogii. Ştiu foarte bine unde mă aflu, nu mă îmbăt cu apă rece. Sunt un om foarte lucid. Cu cât judecăţile despre cărţile mele sunt extreme, cu atât simt nevoia să rămân mai lucid”, a spus el, mulţumindu-i lui Dan Coman care a rostit câteva cuvinte elogioase la adresa sa.

Scriitorul a relatat apoi că, că în cei patru ani în care nu a putut scrie nimic, după ce încheiase romanul „Orbitor”, s-a gândit la mai multe teme pe care să le abordeze în următoarea carte, însă abia după ce a scris 250 de pagini din „Solenoid” şi-a dat seama ce vrea să scrie cu adevărat.

„Am încercat să-mi las iarăşi mintea liberă, să nu mă mai gândesc că scriu anomaliile mele şi să las mintea mea să scrie cartea pe care ea o vrea, nu cea pe care o vreau eu şi nu am mai controlat-o deloc. Din momentul acela a început nebunia. Ajungând la pagina 300, mi-am dat seama că scriu cu totul altă carte care nu existase înainte în mintea mea şi nu semăna cu nimic din ce scrisesem înainte şi care mergea tot mai departe de scrisul meu obişnuit. Când am ajuns la pagina 700 am început să înţeleg vag despre ce vreau să scriu, iar când am ajuns la pagina 800 ştiam despre ce vreau să scriu. Ultimele 30 de pagini sunt cele care adună şi înoadă toate nenumărate linii ale romanului într-un singur vârf. Când am terminat cartea şi am avut sentimentul că am spus, în sfârşit, ce nu spusesem niciodată în viaţa mea, ceea ce am vrut întotdeauna să spun, dar nu am putut, am fost extraordinar de fericit. Eram la Berlin, iar ultimele două-trei zile cât am scris la ea au fost printre cele mai fericite, era ca şi cum eram drogat sau aş fi avut un orgasm extraordinar, eram în al nouălea cer. Rar am fost în asemenea stare. Anul acesta împlinesc 60 de ani. E absolut atipic pentru un autor să dea cea mai bună carte a lui – după părerea mea – la această vârstă. De obicei, un autor, îşi dă cea mai bună carte a lui între 45 şi 50 de ani. Faptul că eu am putut să scriu această carte mi se pare şi acum un miracol, mi se pare că este un dar pe care mi l-a făcut cineva, de care nu pot fi mândru, dar pentru care sunt infinit recunoscător”, a spus Mircea Cărtărescu.

Scriitorul a făcut şi unele referiri la subiectul cărţii sale căruia i-a preluat numele din fizică şi matematică.

„Subiectul cărţii mele este însăşi realitatea care se dovedeşte a fi suferinţă, durere. Numai când te doare ceva simţi că lucrul acela este real. Mintea mea a construit Solenoidul ca pe un obiect ascuţit. E vertical şi se termină cu un vârf ascuţit. Cine nu ajunge la acest vârf nu poate înţelege cartea. Doar când ai terminat-o înţelegi, de fapt, toată semnificaţia ei de la toate celelalte niveluri. E o carte simplă, într-un fel. În esenţă, în scheletul ei, e o carte simplă despre un profesor de limba română de la o şcoală generală care povesteşte la persoana întâi ce a făcut el acolo timp de zece ani. Ne aflăm în perioada de sfârşit a comunismului românesc, adică între 1980 şi 1990, exact perioada în care am fost eu profesor de şcoală generală. Apoi am predat 30 de ani la facultate şi mai predau. Peste acest blat de pizza al unui roman realist am construit lumile fantastice pe care eu mi le doream prin intermediul acestor personaje simple. Prin altă profesoară am ajuns la o sectă care protestează împotriva suferinţei şi morţii. Am folosit ţesătura ca să ajung la un nivel mai sus. Toată povestea se concentrează pe ideea de suferinţă, pe inutilitatea, pe intolerabilul, pe cruzimea extarordinară, metafizică, a celui care produce suferinţa umană. La un moment dat, în carte veţi găsi 10 pagini pe care scrie numai ajutor! Este chintesenţa acestei cărţi. De fapt, toată cartea ar trebui să cuprinsă numai cuvântul ajutor pe 800 de pagini pentru că toată cartea e un strigăt de ajutor, strigătul nostru în faţa cruzinii extraordinare a vieţii şi a morţii, în faţa certitudinii distrugerii nu numai a noastră, ca indivizi, ci şi a speciei, a lumii şi universului nostru. E un strigăt al întregii fiinţe aflată în faţa nefiinţei”, a spus autorul.

După ce a răspuns la mai multe întrebări din public şi a reamintit că este atras de zona Bistriţei şi Năsăudului fiindcă de aici este originară soţia sa, Ioana Niculaie – care, de altfel, l-a şi însoţit şi de această dată – Mircea Cărtărescu a susţinut o sesiune de autografe. Zeci de persoane de toate vârstele au stat la rând pentru ca scriitorul să le semneze cărţile pe care le-au putut cumpăra cu 59 de lei, un preţ promoţional.