La mulți ani, România! Hai că se poate!

Mă consider o răsfățată a sorții de fiecare dată când am ocazia să ascult oameni bogați în experiențe de viață care i-au ajutat să meargă mai departe și să își depășească limitele și care mai au și disponibilitatea să le împărtățească. De ce? Pentru că ei sunt dovada vie a faptului că se poate.

La Gala Comunitarium 2019 – și îi mulțumesc lui Gabi Urs că m-a invitat cu insistență – am ascultat poveștile unor oameni de afaceri de top din județ pe care nu am avut până acum ocazia să-i văd într-o asemenea ipostază.

În timp ce vorbea Nelu Bălan (Megatitan), mă gândeam că povestea lui e, de fapt, a multora dintre noi. Inclusiv a mea. Am învățat cât am putut eu de bine fiindcă am avut mereu sâmburele acela de ambiție personală (adesea nocivă, dar bună prin părțile esențiale), m-am dus la școală cu haine cusute și cu ghete lipite, cu jena că nu am mare lucru de arătat nimănui, mi-am fixat drept obiectiv principal să intru la un liceu ca să pot avea o meserie imediat ce-l termin și să am banii mei. Am ales Pedagogicul pentru că îmi plăcea să dăscălesc păpușile din gumă. Dumnezeu sau destinul a făcut să nu intru pentru că probabil m-aș fi oprit acolo. Am ajuns la un liceu mecanic în care toți elevii erau plini de ulei și cu salopete murdare. Atelierele erau pline de așchii. Am învățat mai mult ca să nu cumva să fiu obligată să trec toată viața linia spre zona industrială. Am avut și sfătuitori buni: frații mamei mele – medic, farmacistă și profesor universitar – care m-au îndemnat să învăț mult, chiar dacă erau și alte rude care ziceau că e de ajuns cât mă străduiesc și că se poate trăi și la țară cu carte mai puțină. I-am ascultat pe primii fiindcă îmi plăcea cum miros hainele lor, cum arată mâinile lor, cum vorbesc, cum se poartă. L-am ascultat și pe profesorul Ioan Costea care m-a ”citit” perfect în anii de liceu. Știa că, dacă nu voi intra la facultate din prima, mă voi descuraja. Și m-a sfătuit să dau admitere acolo unde eram pregătită să intru. După ce am absolvit, i-am ascultat din nou pe cei care mi-au spus că e greu să te realizezi într-un oraș mare. M-am întors acasă, la Bistrița, am muncit ani la rândul în trei-patru-șase locuri, peste tot pe unde s-a putut. Nu mi-am luat vacanță. Am ridicat de la zero acest ziar în 2011 fiindcă alți oameni providențiali au venit și m-au încurajat. Nelu Bălan îmi spune și azi – mai în glumă, mai în serios- că pot ajunge la un milion. Nu știu de ce. Poate de cuvinte. Alexandru Stânean zicea bine că, dacă tu nu crezi, e greu să faci. Ce știu eu este că nu mi-am propus asemenea aroganțe poate și pentru că – așa cum bine zicea domnul Octavian Harșian – când nu mai lucrezi pentru bani, vin ei singuri la tine, atât cât ai nevoie.

Ce vreau să spun cu asta este că Nelu Bălan, eu, dumneavoastră cei care ați rămas în țară, ați învățat, ați muncit, v-ați zbătut să vă construiți cariere, suntem dovada faptului că și în România se poate dacă facem alegerile bune, dacă îndrăznim și ascultăm pe cine trebuie, întotdeauna, vorba lui Nelu Bălan, pe cei mai buni și mai realizați decât noi. Pentru că ei ne împing în față.

Chiar dacă, la prima vedere, ni se pare că nimic nu merge cum ar trebui în țara aceasta, totuși, nu ar trebui să uităm că depinde de noi, de fiecare, să facem puțină lumină în jurul nostru. Lumina cea mare, care se vede când un avion se pregătește să aterizeze într-un oraș, e de fapt formată din mici luminițe, becuri de la case, de pe străzi. Fiecare putem face lumină în jurul nostru.

Mai spunea ceva domnul Alexandru Stânean și mi-a plăcut foarte mult: România are mult de construit, dar acest lucru nu trebuie să ne descurajeze, ci să ne ambiționeze fiindcă putem dezvolta noi afaceri, putem găsi alte oportunități. Dacă toate ar fi gata, noi cu ce ne-am mai ocupa?

România are un milion de firme și o mână de politicieni. Aparent, ultimii fac și dreg totul, în realitate însă nici vorbă de așa ceva. Fiecare firmă e o oază de speranță că acestei țări îi va fi mai bine. Toată vara am trecut pe lângă sediul companiei H.P.Kaysser International din Bistrița situat în zona industrială, în marea ei majoritate destul de deprimantă ca aspect, cu garduri rupte și mărăcini cât casa.

De la intrarea în sediul acestei firme se putea vedea că acolo e mâna unui gospodar: gard, flori, totul zugrăvit, totul aranjat. E drept că firma este o filială a unei companii germane, dar acest lucru nu are nicio importanță. Se află în România, în Bistrița, e un exemplu pe care îl putem urma. Putem face ca ei, putem fi oricare dintre noi o oază de frumusețe, curățenie și corectitudine. Și mai am zeci de exemple în acest sens. Așadar, dacă vrem, se poate. Nu trebuie să ne pierdem speranța fiindcă, la tot pasul, sunt oameni buni, inteligenți, realizați, gospodari de la care avem ce învăța în fiecare zi. Întâmplarea a făcut că eu am participat la acest eveniment și mi-au rămas în minte cuvintele rostite de Nelu Bălan, de domnii Ioan Repede, Octavian Harșian, Alexandru Stânean sau Viorel Mircea Pop.

Într-un fel sau altul, toți au pornit de jos. Toți au rostit apăsat cuvintele cheie care au marcat traseul lor profesional: învățătură și muncă. Acolo e cheia succesului! Și nu doar pentru copii. Să înveți și să muncești toată viața e ceea ce te împlinește și te definește ca om. Ține de fiecare dintre noi să facem alegerile corecte și să-i ascultăm pe cei mai înțelepți ca noi.

Sigur că se poate și în Bistrița noastră, și în România. La mulți ani tuturor!