Noi, ceilalţi, cu ce suntem mai buni?

Am vorbit zilele trecute despre cei care îşi etalează toată viaţa pe pereţii Facebook şi ne-am separat cumva de ei fiindcă – nu-i aşa? – noi suntem diferiţi în sensul cel mai bun al cuvântului. După ce multă lume mi-a spus diverse legate de ce am scris acolo, şi bune, şi rele, m-am tot gândit la un lucru legat de noi, ceilalţi, care nu facem ca ei: nu postăm pe Facebook ce mâncăm, cu ce ne îmbrăcăm, unde călătorim, cu cine, pe cine iubim şi pe cine urâm: cu ce suntem noi mai buni ca ei?

Dacă nu suntem ipocriţi, vom recunoaşte că nu suntem.

De ce? Pentru că ne place să ne uităm la ei şi să râdem de prostia lor, ne place să-i considerăm cumva inferiori nouă, ne place să privim prin gaura cheii prin vieţile altora ca să avem despre ce vorbi apoi condamnând vehement atitudinea lor cu ton de superioritate. O, da, nouă nu ne place Facebook, dar folosim reţeaua ca să postăm citate, să spunem lumii ce carte citim, la ce film de Oscar ne uităm, ca să transmitem  un mesaj pentru cei care suferă de cancer.

Cu toţii folosim acest canal ca să atragem atenţia asupra noastră.

V-aţi gândit vreodată de ce toată lumea, de la oameni serioşi până la cei mai ciudaţi, accesează oportunitatea de a avea fotografia noastră pe prima pagină a nu ştiu cărui ziar virtual sau alta care îi plasează fotografia în cabinetul celui mai important om al lumii? Tot din nevoia de a fi important şi băgat în seamă. Alţii poate doar din joacă şi din curiozitate. Însă, cu toţii suntem în acelaşi cerc vicios al nevoii de a atrage atenţia asupra noastră.

E posibil ca această reţea de socializare să umple un gol imens pe care societatea noastră l-a creat printr-o altă abordare a vieţii. Mulţi dintre noi lucrăm cât se poate într-o zi, nu avem week-end şi nici sărbători. Nu apucăm nici măcar să-i mai vedem pe membrii familiei şi cu atât mai puţin pe prieteni. Avem contact cu atât de mulţi oameni încât seara nu mai vrem să interacţionăm cu nimeni. Ne relaxăm privind ce fac alţii, zâmbim şi trăim cu iluzia că am fost acolo, împreună cu ei, şi ne umplem un gol, noi fiind altfel fiinţe sociale. Facebook ne ajută să ştim măcar tangenţial ce mai face fiecare, să creăm legături, să susţinem cauze sau măcar să ne prefacem că suntem interesaţi de ele fiindcă, în realitate, foarte puţini dintre cei care bifăm că vom participa la un eveniment îl vom onora cu prezenţa noastră. De ce? Pentru că nu l-am privit în ochi pe cel care ne-a invitat şi nu ne-am simţit datori să-i răspundem la un gest de onoare cu altul. Aici se pierde mult din umanitate, însă aceasta e epoca în care trăim şi trebuie să ne adaptăm la ea. Până la urmă, Facebook poate fi un antidot bun la singurătate.

Mereu m-am întrebat de când mă ocup cu presa online de ce le plac oamenilor ştirile negative cu un „puternic impact emoţional”, de tipul crime, violuri, accidente grave, moarte neprevăzută. Am găsit răspunsul în cartea lui Alain de Botton – „Ştirile – manualul utilizatorului”. E vorba tot despre imaginea de sine a fiecăruia şi părerea bună pe care o avem fiecare despre noi. Autorul spune că suntem atraşi de ştirile care stârnesc groaza fiindcă toate întâmplările de felul acesta ne fac să ne simţim „sănătoşi şi binecuvântaţi prin comparaţie”. „Putem să le întoarcem spatele şi să trăim un nou sentiment de uşurare legat de viaţa noastră previzibilă, de felul autoritar sub care ne-am ţinut sub control dorinţele mai neobişnuite şi de stăpânirea de sine manifestată prin faptul că nu ne-am otrăvit niciun coleg şi nu ne-am îngropat nicio fostă amantă sub pavelele de sub curtea interioară”

Personal am dat cu barda în şoferii care au produs accidente ani la rândul. Am primit însă o lecţie extrem de dureroasă care m-a făcut să-mi schimb total optica şi abordarea. După ce am avut propriul accident grav, am început să înţeleg în primul rând că un „accident” e ceea ce zice DEX, „o întâmplare pe care nimeni nu şi-o doreşte”, şi că e cauzată de un complex de situaţii şi circumstanţe. E foarte greu să stabileşti vinovatul cu excepţia situaţiei în care el urcă la volan şi, din proprie iniţiativă, intră cu maşina direct în altul săvârşind un act sinugigaş. Nici la o lună după ce am suferit accidentul de care vă vorbeam nu ştiam exact ce s-a întâmplat în fracţiunea aceea de secundă. Am învăţat pe pielea mea o lecţie care m-a făcut ca, de atunci, ca ziarist, să nu mai spun niciodată că nu ştiu ce şofer a fost de vină. Din fericire însă, mulţi dintre cei care deţin ei adevărul suprem când e vorba de un accident nu au trecut niciodată prin aşa ceva şi bine ar fi să nu treacă. Îi veţi recunoaşte din comentarii după cât de vehemenţi sunt, dar, la fel de bine, îi puteţi considera nişte „binecuvântaţi”. Asta, de fapt, îi face să se simtă bine.

Una peste alta, ca oameni suntem ahtiaţi după atragerea atenţiei. Nu putem fi toţi preşedinţi de ţară, dar am avem la îndemână cluburi exclusiviste de tip Rotary sau Lions în care preşedinţia ţine un an şi tututor le vine rândul sau alte forme de manifestare publică, de la şefia scării blocului până la cea a oraşului sau judeţului. Însă cum şi aceste funcţii sunt pentru un număr limitat de oameni, celorlalţi nu le rămâne decât să trăiască virtual tot în centrul atenţiei sau măcar cu iluzia că acolo sunt.