”Nu mai suntem dezmoşteniţi!”, mesajul ÎPS Mitropolit Andrei cu ocazia sărbătorii Crăciunului

Nu mai suntem dezmoşteniţi! Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos (Galateni 4, 7)

Iubiţi credincioşi,

Asistăm trişti şi cu sufletul frânt de durere la izgonirea lui Adam din Rai. Dumnezeu îl făcuse tânăr, sănătos, frumos şi nemuritor, şi-l aşezase în splendoarea Raiului. Dar, datorită păcatului, toate se prăbuşesc. Omul ajunge bătrân, bolnav, urât şi muritor. Iar bunul Dumnezeu îl dezmoşteneşte şi-l alungă din Rai. Ne spune Scriptura că de aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden ca să lucreze pământul din care fusese luat (Facere 3, 23).

Adam a ales răul, păcatul, şi ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor şi că primul om, neducându-şi mişcarea lucrării puterilor naturale spre scop, s-a îmbolnăvit de necunoştinţa cauzei sale, socotind, prin sfatul şarpelui, că acela este Dumnezeu. Finalul îl subliniază acelaşi Sfânt Părinte: orice plăcere are ca urmaşă, în chip sigur, durerea[1]. Bietul Adam, datorită plăcerii de a gusta din pom, neascultând de Dumnezeu, s-a expus durerii.

Dezmoştenit, orfan, îndurând necazurile, plângea de dorul Raiului. Ne spune Sfântul Siluan Athonitul că Adam, părintele întregului neam omenesc, a cunoscut în Rai dulceaţa iubirii lui Dumnezeu. Pentru aceasta a suferit amarnic atunci când, din pricina păcatului lui, a fost izgonit din grădina Edenului şi a pierdut iubirea lui Dumnezeu. Se tânguia cu geamăt mare şi suspinurile lui umpleau toată pustia.

Şi nu numai Adam, ci şi toţi urmaşii lui am moştenit aceeaşi soartă. Ne spune Sfântul Pavel că printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el (Romani 5, 12). Iar moartea este precedată de un cortegiu întreg de boli şi suferinţe, de nedreptăţi şi neînţelegeri.

Dumnezeu le făcuse pe toate bune foarte (Facere 1, 31), dar ele nu au rămas aşa. Armonia şi echitatea lăsate de Creator au fost date peste cap. Privind în ce hal a ajuns lumea, vezi neghiobi împodobiţi cu hlamida înţelepţilor şi filosofi zgribulind în zdrenţe. Vezi escroci îmbuibaţi cu bunuri pământeşti şi profeţi înfometaţi, netrebnici înconjuraţi de admiratori şi creatori osândiţi la nelucrare, risipitori sărbătoriţi şi muncitori dispreţuiţi. Vezi cum cel tare loveşte în cel slab, cum cel şiret îl păcăleşte pe cel blând şi cum asupra drepţilor triumfă răutatea.

În lume se săvârşesc crime, ucideri, furturi şi nedreptăţi. Se urăşte, se înşeală, se minte, se calomniază, se jură strâmb, se doreşte bunul altuia. Unii se îmbată, alţii se învrăjbesc, se ceartă, se bat, se duşmănesc, soţii se despart, copiii şi tinerii se strică. Se păcătuieşte şi se suferă între noi şi în jurul nostru, sunt multe lipsuri, boli şi moarte. Se înjoseşte chipul lui Dumnezeu din om.

Oamenii au ajuns ca nişte oi care nu au păstor. Dumnezeu constată acest lucru şi prin graiul proorocului Iezechiel: Oile Mele rătăcesc prin toţi munţii şi pe tot dealul înalt; împrăştiatu-s-au oile Mele peste toată faţa pământului şi nimeni nu îngrijeşte de ele şi nimeni nu le caută (Iezechiel 34, 6). Oamenii erau nişte dezmoşteniţi.

Iubiţi fraţi şi surori,

Pentru această lume prăbuşită, pentru omul dezmoştenit, se întrupează Domnul Hristos. Apostolul Crăciunului este limpede: Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea (Galateni 4, 4). De câte ori rostim Crezul afirmăm acest lucru: Care, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din Ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om.

Sfântul Pavel ne spune că, dacă prin Adam cel vechi, toţi ne-am prăbuşit, prin Adam cel nou toţi suntem restauraţi: Aşadar, precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi, prin îndreptarea adusă de Unul, a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă (Romani 5, 18). Consecinţa directă este aceea că redevenim fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Raiului. Nu mai suntem dezmoşteniţi: Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos (Galateni 4, 7).

Fiul lui Dumnezeu se face Om, îşi asumă firea omenească, se face frate cu noi ca pe noi să ne facă fii ai lui Dumnezeu, să ne îndumnezeiască. Părintele Dumitru Stăniloae, de la a cărui plecare la Domnul se împlinesc două decenii, afirmă: prima concluzie ce rezultă de aici este aceea că Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a unit la maximum cu umanitatea sau a venit în maximă apropiere de noi.

Dumnezeu nu mai este undeva departe, ci este foarte aproape de noi, este cu noi, ne scapă de angoasa singurătăţii şi a abandonării. Nu mai suntem orfani. Părintele Dumitru Stăniloae îşi continuă argumentul şi zice că acum Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu sau a Cuvântului intră în planul experienţei comune a celor ce cred în El ca o persoană din rândul persoanelor umane, care, însă, în acelaşi timp, le dă putinţa de a o sesiza ca persoană dumnezeiască.

Oamenii cu o viaţă duhovnicească deosebită nu numai că sunt convinşi teoretic de prezenţa lui Hristos, ci au parte şi de o experienţă directă a Lui. Sorin Dumitrescu a scris o carte intitulată 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae. În acest volum autorul consemnează o experienţă de o gingăşie rară, pe care i-o împărtăşeşte Părintele Stăniloae: Alaltăieri seară, în ultima repriză a somnului, am avut un vis nemaipomenit. Parcă era Iisus; tânăr, blând, dulce, plăcut… Era un tânăr de o frumuseţe nemaipomenită şi de o apropiere sufletească cum nu am mai văzut. Mi-a făcut atâta bucurie întâlnirea aceasta încât m-am sculat aşa de fericit…

Sfântul Siluan Athonitul a avut o experienţă directă cu Domnul Hristos. În clipa în care era cel mai deznădăjduit, pe pragul disperării, se duce la vecernie, în Paraclisul Sfântului Ilie, şi de abia rosteşte rugăciunea ‘Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!’ că, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Hristos Cel viu. Întreaga sa fiinţă i se umple de lumina harului Sfântului Duh în care recunoaşte pe Domnul. Privirea Sa blândă şi infinit de bună, iradiind iertare, pace şi bucurie, atrage irezistibil întreaga sa făptură.

De la Naşterea Domnului Hristos, Dumnezeu este cu noi. Sfântul Evanghelist Matei, relatând acest eveniment, ne arată că s-a împlinit proorocia lui Isaia: Iată, Fecioara, va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: cu noi este Dumnezeu (Matei 1, 23). Iar Sfântul Apostol Pavel este copleşit de această taină: cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă (1 Timotei 3, 16).

Marele nostru teolog, pe care l-am mai amintit, ne spune că acum ştim sigur că Dumnezeu-Cuvântul e Persoană sau o existenţă asemănătoare existenţei noastre personale, prin faptul că se face şi Persoana firii omeneşti, fără să înceteze a fi Persoana firii dumnezeieşti. Prin aceasta garantează valoarea maximă a persoanelor omeneşti şi eternitatea lor.

Dreptmăritori creştini,

Faptul că raiul s-a redeschis prin naşterea Mântuitorului, că nu mai suntem orfani şi dezmoşteniţi, îl mărturisesc şi celebrările liturgice de la Crăciun şi colindele noastre. Cântăm la vecernia Crăciunului stihira următoare: Veniţi să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de faţă. Zidul cel despărţitor cade acum; sabia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu mai păzeşte pomul vieţii; iar eu mă împărtăşesc de dulceaţa din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare.

Adevărul de credinţă că Dumnezeu se coboară pe pământ ca să-l suie pe om la cer este subliniat în altă cântare: Cerul şi pământul astăzi s-au împreunat, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s-a suit. Astăzi este văzut cu trup, pentru om, Cel din fire nevăzut. Pentru aceasta şi noi, lăudându-L, să-I strigăm: slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pacea care ne-a dăruit-o nouă venirea Ta, Mântuitorul nostru, slavă ţie!

Folclorul nostru de inspiraţie creştină se opreşte atât la greşeala lui Adam, la alungarea lui din Rai, cât şi la izbăvirea lui prin naşterea Domnului Hristos. Un vechi colind din Apuseni redă dialogul Domnului Hristos cu Adam: Ie-ţi, Adame, ce mai ai/ ?i din Rai afară-mi hai,/ Să-ţi cumperi un plug să ari./ Şi să-ţi ari şi să trudeşti,/ De-acolo să te hrăneşti[12]. Tânguirea lui Adam la aflarea sentinţei este plină de nostalgie: Raiule, grădină dulce,/ Eu din tine nu m-aş duce,/ De dulceaţa poamelor,/ De mirosul florilor,/ De fumul tămâilor,/ De zborul albinelor,/ De dragul îngerilor.

Colindul Praznic luminos, armonizat de Timotei Popovici, ne spune că, la Crăciun, s-a deschis din nou Raiul şi că strămoşii au fost mântuiţi: Raiul cel închis/ Azi iar s-a deschis,/ ?arpelui cumplit/ Capul i-a zdrobit./ Şi strămoşii iară,/ Prin Sfânta Fecioară,/ Iar s-au înnoit.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că în Rai erau doi pomi cu semnificaţie specială — pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi a răului. Pomul vieţii este, desigur, făcător de viaţă; iar pomul care nu-i al vieţii e vădit că e făcător de moarte. Prin naşterea Domnului Hristos se redeschide Raiul şi noi avem acces la pomul vieţii.

De fapt, pomul vieţii este Domnul Hristos. Aşa glăsuieşte troparul Înainteprăznuirii: Găteşte-te, Betleeme, că s-a deschis tuturor Edenul! Împodobeşte-te, Efrata, că pomul vieţii a înflorit în peşteră din Fecioara! Pentru că pântecele aceleia rai înţelegător s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii şi nu vom muri ca Adam. Hristos se naşte ca să ridice chipul cel căzut mai înainte.

Iubiţi credincioşi,

Ni s-ar putea părea că, pentru a mânca din dumnezeiescul pom, trebuie să fim mari nevoitori şi asceţi. Este adevărat că de Hristos nu te poţi apropia oricum şi că marii nevoitori au avut acces la pomul vieţii. Dar şi nouă, credincioşilor obişnuiţi, care ne pocăim de toate răutăţile noastre, Dumnezeu ne îngăduie prin Sfintele Taine accesul la pomul vieţii. Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că, alături de această cale, mai puţin bătătorită şi rezervată personalităţilor cu o excepţională trăire şi experienţă duhovnicească, şi, mai ales, a marilor pustnici, viaţa spirituală a Ortodoxiei mai cunoaşte şi o a doua cale, mult mai uşoară şi la îndemâna marii mulţimi, realizabilă nu numai în izolarea şi în liniştea pustiei, ci în mijlocul lumii, în nemijlocită apropiere de semenii noştri şi în strânsă comuniune cu ei: este calea trăirii spirituale liturgice, care urmăreşte unirea cu Dumnezeu prin mijloacele formelor sensibile ale cultului sau ale slujbelor divine.

De aceea, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2014 să fie dedicat Sfintei Spovedanii şi Sfintei Împărtăşanii, să fie un an Euharistic, ştiind bine că săvârşirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup şi Sânge, iar ca scop sfinţirea credincioşilor.

Sigur că pentru a intra în Rai şi a gusta din pomul vieţii, pentru a te împărtăşi şi cu Sfintele Taine, este nevoie de o anume pregătire. Postul Crăciunului ne-a dat această posibilitate. Abţinerea de la mâncarea de dulce, lecturarea Sfintelor Scripturi, actele de caritate şi, mai ales, o bună Spovedanie ne-au ajutat să ne primenim sufletul. Sfântul Simeon Noul Teolog, referindu-se la pocăinţa şi la nevoinţa sinceră, determinate de o credinţă puternică, zice: Aşadar, crezând din tot sufletul şi căindu-ne cu căldură, zămislim pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre, ca Fecioara, dacă avem sufletele noastre fecioare curate.

Sfântul Macarie Egipteanul ne spune că pocăinţa este singura noastră salvare! Nici cultura, nici inteligenţa, nici nobleţea, nici frumuseţea nu-l reînnoiesc pe om, ci numai pocăinţa adevărată, ruşinea şi regretul pentru tot păcatul săvârşit în trecut. ?i, bineînţeles, schimbarea totală a felului de vieţuire, de gândire. Pocăinţa adevărată se finalizează întotdeauna printr-o bună spovedanie, urmând apoi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Vasile Voiculescu, în cunoscutu-i ‘Colind’ cu profund conţinut euharistic, spune: În coliba-ntunecată/ Din carne şi os lucrată,/ A intrat Hristos deodată./ Nu făclie ce se stinge,/ Nu icoană ce se frânge,/ Ci El Însuşi, trup şi sânge,/ Preschimbat pentru făptură/ Într-o scumpă picătură,/ Dulcea Cuminecătură. Sărbătoarea Crăciunului are în centrul ei de foc acest Ospăţ euharistic al credinţei — Sfânta Liturghie. În coliba sufletului nostru, curăţită în timpul postului, intră Hristos Cel născut în ieslea Betleemului. Sufletul nostru, devenit iesle curată, trebuie să-I ofere sălaş Mântuitorului. Fără Liturghie, fără o serioasă preocupare spirituală, Crăciunul rămâne o sărbătoare folclorică şi comercială.

Dorinţa noastră puternică de a ne curăţi şi a deveni sălaş al lui Hristos o exprimă şi cântările din preajma Crăciunului: Pe mine, cel ce am ajuns peşteră de tâlhari, arată-mă, Doamne, Cel ce în peşteră Te-ai născut, locaş al Tău şi al Tatălui şi al dumnezeiescului Tău Duh, ca să Te slăvesc întru toţi vecii.

Prin naşterea Domnului Hristos suntem reînfiaţi. Sfântul Pavel ne spune: pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! (Galateni 4, 6)

Dorim ca acest Ospăţ al credinţei să fie deplin pentru dumneavoastră, pentru toţi, iar sărbătorile Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei să le petreceţi cu multă bucurie, împreună cu cei dragi!