Parfumul discreţiei

Într-o lume în care nu intri bine pe Facebook că afli tot ce a mâncat fiecare, ce şi-a cumpărat, cu ce s-a îmbrăcat, cum s-a machiat, cu cine s-a întâlnit, pe cine iubeşte, de cine se desparte, la ce se uită, unde călătoreşte şi cu cine, dar mai ales ce fapte măreţe de a făcut, discreţia a devenit o calitate rară.  La un moment dat, mi s-a părut că e posibil să dispară cu totul şi chiar m-am întrebat cum va fi lumea aceea în care ne vom etala cu toţii întâmplările de viaţă bune sau rele în văzul tuturor. Şi mi-a venit în minte o imagine: a unui bloc de nefamilişti lipsit de balcoane în care se puneau rufele la uscat atârnate pe geam, adică un tablou oribil pentru oricine îl priveşte din afară.

Numai că, atunci când toată lumea o ia într-o direcţie ca un fluviu, mai sunt şi oameni care aleg să apuce pe alt drum, ca un izvoraş cu apă cristalină, iar ei devin minunaţi şi misterioşi. Cu doi dintre ei, mai precis cu două doamne, am avut de-a face în ultimele zile şi m-a marcat mult aşa-zisa mea întâlnire cu ele fiindcă, în realitate, cu una m-am intersectat doar pe stradă. Nici măcar nu am stat de vorbă faţă în faţă. M-a sunat într-o zi să-mi spună despre ideea cu „frigiderul solidarităţii” şi am convenit să mai vorbim când se întâmplă cu adevărat. Am şi uitat de subiect până ieri când m-a apelat din nou telefonic să-mi spună că, după o adevărată epopee, a reuşit să obţină autorizaţia necesară, că frigiderul e în stradă, nu are încă afişele pe el, dar a vrut să mă informeze fiindcă a ţinut mult să ştiu prima. A avut o singură rugăminte: să nu-i pomenesc numele. Am ţinut cont de ea, deşi mi-ar fi plăcut să scriu povestea din spatele acestei decizii de a ieşi din confortul personal pentru a face ceva pentru alţii. Un frigider în care să poţi lăsa mâncare e un lucru minunat, dar şi mai minunat trebuie să fie omul care a pus nevoile altora mai presus de ale lui, care a luptat cu birocraţia noastră, care are de gând să bată la uşile restaurantelor şi magazinelor să-i convingă pe manageri să nu mai arunce mâncarea, ci să o depoziteze pe rând în frigiderul din stradă. Povestea acestei doamne discrete va rămâne pentru mine, ca şi pentru alţii probabil, un mister, dar ce ce vor dăinui vor fi faptele ei bune şi poate că este mult mai important.

A doua întâmplare care mi-a marcat ziua de ieri a fost concertul din Biserica Evanghelică, îngheţată mai ceva ca frigiderul din stradă. Eforturile parohiei de a încălzi lăcaşul de cult s-au dovedit aproape zadarnice. Aerotermele amplasate nu au reuşit decât să schimbe puţin aerul. Mi-au îngheţat mâinile pe aparate după nici 10 minute şi am început să tremur. O doamnă distinsă din dreapta mea a băgat mâna în poşetă şi mi-a strecurat între palme un pliculeţ cald, ca de ceai, însă de mărimea mâinii, pe care scria HotHands. În câteva minute, sângele a început din nou să-mi circule, am putut înregistra, filma, fotografia. Am reuşit să-mi încălzesc apoi puţin picioarele cu acelaşi plic-minune despre care aveam să aflu că e făcut în SUA în special pentru schiori.

O cunosc pe doamna respectivă de câţiva ani buni, este de o eleganţă aparte, o prezenţă discretă în lumea noastră, dar care a făcut schimbări profunde în societate. A pus pe picioare o grădiniţă pentru copiii săraci, are grijă de ei ca o mamă. Se vorbeşte prea puţin despre minunatul ei edificiu care schimbă din temelii perspectiva omuleţilor asupra vieţii. Nu e obiectul niciunei „campanii umanitare”, nici nu se organizează licitaţii de artă pentru ea, dar grădiniţa există chiar în centrul oraşului. E cel mai frumos loc în care am fost vreodată pe lângă care mulţi treceţi fără să ştiţi măcar că există.

Discreţia este parfumul care le face pe cele două doamne şi mai minunate decât sunt într-o lume în care fiecare gest, adesea lipsit de orice semnificaţie, e etalat pe „perete” şi aşteaptă like-uri peste like-uri, într-o lume în care pare că ne măsurăm valoare pe baza a ceea ce spun alţii despre noi, dovadă că nu avem măsura propriei noastre valori. Suntem ca nişte cutii mari, colorate, dar goale, pe care trebuie să vină alţii să le umple cu păreri, de regulă, bune despre noi fiindcă altfel avem puterea – aproape divină – să-i ştergem din listă şi chiar să-i blocăm.

De ce erau frumoase doamnele din alte epoci care purtau rochii lungi care le ascundeau formele, pălării de sub care ieşeau şuviţe, mănuşi? Tocmai pentru că erau misterioase. Fără să-şi pună imaginaţia la lucru, niciun bărbat nu-şi putea da seama cum sunt cu adevărat. Astăzi, trăim într-o lume în care oameni în toată firea, cu responsabilităţi, şefi de instituţii chiar, îşi etalează goliciunea pe Facebook crezând, în minţile lor ahitiate după nevoia de a fi remarcaţi, că vor fi şi mai populari. Desigur că devin, însă nu în sensul bun. Popularitatea lor de oameni penibili creşte vertiginos.

Mai văd oameni care le urează, tot pe Facebook, celor din casă diverse, le scriu mesaje publice în care spun că îi iubesc. Nu am să înţeleg niciodată de ce nu o fac direct, discret, în intimitatea lor. De unde nevoia asta de spectacol? Probabil tot din dorinţa de a fi remarcaţi, ei fiind, altfel, nişte oameni cu vieţi banale care nu fac absolut nimic să-i împlinească, oameni care nu ştiu care e valoarea lor şi aşteaptă confirmări de la alţii că sunt buni şi minunaţi pentru că îşi iubesc soţii şi copiii. Cât de bolnavi putem fi să ne felicităm unii pe alţii pentru normalitatea de-aţi iubi partenerul de viaţă şi copiii?

Cel mai mult mă amuză cei care, după o aniversare în care culeg mii de „La mulţi ani!”, pe Facebook exclamă extaziaţi că au nu ştiu câte mii de prieteni. Cât de rupţi de realitate puteţi fi, oameni buni? Dacă ar fi aşa, lumea noastră ar fi numai lapte şi miere. În realitate, dacă există măcar o singură persoană capabilă să fugă la noi, în caz de nevoie, oriunde s-ar afla, înseamnă că suntem extrem de bogaţi.

Devenind o floare atât de rară, discreţia e, în opinia mea, indicativul că omul din faţa ta e unul de calitate care ştie cine este cu adevărat şi nu are nevoie de nicio confirmare din partea nimănui. De câte ori veţi întâlni oameni de genul acesta, preţuiţi-i şi încercaţi să învăţaţi ceva de la ei!