Tăcerea nu e întotdeauna de aur

De regulă, cei care au de suferit de pe urma unor culpe medicale reacţionează rapid, poate nu în ziua în care îi conduc pe cei dragi pe ultimul drum, dar a doua sau a treia zi tot spun ceva. În cazul fetiţei de la Năsăud, familia continuă să tacă. Nu s-au depus reclamaţii, nu s-a spus nimic public. E posibil să nu îşi fi revenit din şoc sau să dorească să-şi consume durerea departe de ceilalţi. E dreptul lor şi respectăm orice decizie ar lua. Aşa este firesc. Fiecare să-şi trăiască întâmplările din viaţă cum poate, implicându-i pe ceilalţi sau excluzându-i. În tot acest timp, ar trebui să aşteptăm, nu să începem un campionat de aruncat cu pietre în cine credem noi că e vinovat fiindcă e foarte posibil să fim extrem de departe de adevăr. Cine ne dă dreptul să spunem că a greşit X sau Y? Am fost cumva de faţă când fetiţa a căzut sau când a fost consultată? Am absolvit facultăţi de medicină şi specializări care să ne permită să spunem că diagnosticul nu a fost pus corect? Nu am văzut niciun doctor care să se pronunţe cu uşurinţa cu care o facem noi cei care nu am absolvit studii de specialitate. Medicii sunt rezervaţi în pronosticuri mai ales când vorbesc despre specializarea altuia. Tocmai de aceea îşi trimit pacienţii unii altora fiindcă nu vor să se pronunţe dacă nu sunt specialişti şi, chiar şi atunci când sunt, unii au înţelepciunea să ceară şi opinia unui coleg. Cred că am văzut cu toţii măcar în filme cum chirurgii de aceeaşi specializare se contrazic între ei. Şi în clinici universitare se întâmplă ca trei medici din cinci să îţi spună că trebuie să te operezi, în timp ce doi exclud total intervenţia. Până la urmă, e decizia ta, ca pacient. Din acest motiv şi semnezi un formular. Pentru copii decid părinţii şi trebuie să repet: părinţii Antoniei Mureşan încă tac! Aşadar nu ştim adevărul decât frânturi din el. Poate ne lipsesc exact elementele care fac diferenţa între percepţia corectă sau cea greşită asupra celor întâmplate. Să nu facem greşeala să acuzăm pe nedrept medici, spitale, instituţii.

Într-un proces complex, judecătorii nu dau sentinţa după prima înfăţişare, adună probe, audiază martori, îşi iau timp ca să le studieze. Nu îşi permit să stigmatizeze viaţa cuiva înainte să pună toate lucrurile în balanţă şi să le cântărească chiar dacă e vorba de un criminal care, în percepţia publică, ar trebui condamnat pe loc. Judecătorii, ca şi medicii, au o meserie foarte grea şi plină de responsabilităţi. Magistraţii, printr-o sentinţă, pot lua sau reda libertatea unui om, iar medicii, prin natura profesiei lor, pot reda viaţa cuiva sau îi pot grăbi moartea. Cu toţii se pregătesc ani mulţi, iar cei cu adevărat responsabili continuă să se pună la curent cu noutăţile pe tot parcursul vieţii lor fiindcă în medicină se fac descoperiri noi, în magistratură se schimbă legile. Măcar din respect pentru aceste eforturi pe care le fac ar trebui să avem răbdare ca adevărul să iasă la lumină şi să nu cădem cumva în capcana iluziei că l-am deţine.

Freamătă internetul de tot felul de iniţiative care anonime, care asumate. Fiecare are dreptul să procedeze aşa cum doreşte şi cum îi dictează conştiinţa. Eu cred că noi, ca jurnalişti, avem datoria să scoatem adevărul la iveală cu probe şi să-l oferim publicului care poate decide mai departe ce vrea să facă cu el şi că nu ar trebui să instigăm noi înşine la revoltă. Spun acest lucru fiindcă mi s-a reproşat că nu m-aş implica în lupta declanşată împotriva unor medici, a unor spitale sau chiar împotriva sistemului. Tuturor vreau să vă spun cum am procedat în „cazul Botiş”: am aşteptat luni ca să adun suficiente probe. Cunoşteam subiectul, dar nu am scris până nu am avut dovezi. Atunci când au fost scoase la lumină, nu a fost nevoie de niciun protest. A demisionat pur şi simplu. În ce priveşte tragedia de la Năsăud, eu nu cunosc adevărul. Aştept să aflu versiunea familiei care este punctul zero de plecare într-o eventuală investigaţie jurnalistică. Fiind vorba de o tragedie, nu am nesimţirea să merg peste oameni, acasă, ca să îl aflu. Aştept clipa în care familia va dori să vorbească pentru a clarifica tot ce s-a întâmplat. Abia apoi, pe baza a ceea ce vom afla, vom putea merge mai departe. Deocamdată, suntem în faza în care deschidem un proces fără să existe partea vătămată şi orice magistrat îl va respinge. Nu există aşa ceva nicăieri pe pământ. Nu putem condamna pe nimeni dacă nu se plânge cineva, în termeni juridici fireşte. Nu vă îndemn decât să vă gândiţi dacă dumneavoastră v-ar plăcea să fiţi condamnaţi fără probe, iar dacă ajungeţi la concluzia normală că nu, atunci nu faceţi altcuiva ce nu vă place.

Cristiana Sabău