Viaţa nu constă în durată, ci în dăruire

Nu mai ştiu în ce circumstanţe am cunoscut-o pe Margit. Ştiu doar că eram la Herghelia Beclean împreună cu prietena mea Dina la un concurs de trăsuri şi că am stat de vorbă toate trei despre cai, despre viaţă, despre curse, am râs şi am băut bere parcă. Şi eu, şi Dina, ne-am declarat invidioase pentru forma fizică excepţională de care ni se părea că se bucură Margit. Nu ştiam nici noi, şi poate că nici ea la vremea aceea, că avea să lupte cu o boală cumplită, cancerul care o va face să se stingă încet, dar sigur, pe un pat de spital de care a încercat mai tot timpul să fugă, agăţându-se cu toate puterile ei de speranţa că se va face bine.

Astăzi când mă uit la fotografiile ei, îmi aduc aminte doar de vântul care adia pe dealul de la Figa unde noi trei stăteam şi admiram caii. Margit ne povestea că merge din când în când să călărească, iar noi puneam pe seama sportului faptul că arată ca un fotomodel. S-a întâmplat apoi să mă intersectez cu ea în diferite momente şi să înţeleg datorită ei greutăţile din sistem. Nu am mai scris niciodată cu furie despre „erorile” din sistemul de protecţie socială fiindcă mi-am dat seama că oamenii aceştia fac ceea ce pot, nu ceea ce vor. De fiecare dată când mai fugea câte un copil de la Beclean sau se mai întâmpla câte ceva neprevăzut şi rău o sunam pe Margit şi ea îmi explica lucrurile aşa cum au fost, pas cu pas. La sfârşit, după ce înţelegeam, îmi dădeam seama că nu mai există nicio ştire pentru mine. Da, din punctul acesta de vedere, ar trebui să fiu supărată pe ea, dar nu am fost şi nu voi fi niciodată. Îi mulţumesc pentru că m-a ajutat să înţeleg lucruri pe care, din grabă şi poate neştiinţă, le-am trecut cu vederea.

După ce boala a început să nu o mai ierte şi s-a internat în spital, la Cluj, prietena mea s-a dus să o viziteze. Mi-a spus că a întâlnit un om curajos, convins că se va vindeca, convins că va ieşi odată de acolo şi va veni din nou la Beclean să vorbim despre cai, să bem bere fără alcool, ca fetele, să ne uităm în depărtare simţind vântul. Din când în când, atunci când o vedeam online, o mai întrebam ce face. Îmi răspundea târziu şi sec: „Sunt bine”. Apoi dispărea parcă de teamă să nu mai întreb şi altceva.

Ştiu că Margit a fost un om care a crezut cu adevărat în Dumnezeu şi în viaţa veşnică. A avut privilegiul să lucreze într-un domeniu în care a putut face bine, a putut ajuta. Nu a trecut degeaba prin viaţă chiar dacă drumul ei s-a sfârşit atât de devreme. Nu ştiu de ce a trebuit să plece atât de devreme, dar ştiu că atunci când ne vom reîntâlni şi vom vorbi din nou despre cai, curse şi destin ea va avea un răspuns şi pentru noi, cele care am cunoscut-o prea puţin în timpul acestei vieţi.

„Nu putem controla evenimentele din afara noastră. Totuşi, suntem răspunzători cum reacţionăm la ceea ce pare a fi voia întâmplării în vieţile noastre. Adevărul este că Dumnezeu poate trimite orice car pe care-L vrea El ca să ne aducă acasă”, mai scrie E.W. Lutzer.

Mă doare sufletul scriind aceste rânduri poate pentru că am fost creaţi să fim veşnici şi nu putem înţelege moartea. Lutzer scrie că e doar o cortină în spatele căreia ne vom bucura de un bun venit plin de dragoste din partea lui Hristos, iar eu cred cu toată inima mea că Margit a fost primită în cer cu toate onorurile.

Cristiana Sabău