Viaţa sau moartea. Ce alegem?

O fată de 19 ani a murit! Cât de înfiorător poate să sune când mai adăugăm o nuanţă: o mamă a murit? Povestea ei este una demnă de un film. S-a îndrăgostit în adolescenţă, a rămas însărcinată, a luat o hotărâre importantă, să devină mamă, şi-a continuat studiile, a fost o elevă foarte bună şi promitea să fie o asistentă medicală strălucită. Doar că azi nu mai e şi nu pentru că ar fi suferit de vreo boală incurabilă, ar fi fost implicată într-un accident absurd, ci pentru că, spun prietenii ei, ar fi testat cumva moartea într-un gest de teribilism. Bine ar fi să nu fie aşa fiindcă întâmplarea în sine e tragică şi nu mai are nevoie de nimic în plus pentru a sfâşia inimile celor apropiaţi. Să admitem că prietenii ei au dreptate – e doar o ipoteză. În cazul acesta, probabil că a vrut să vadă cum e ca să-i impresioneze pe cei care nu au înţeles că „viaţa e nedreaptă” şi că ea e „discretă, distantă, distrugătoare”, aşa cum a scris pe contul ei de socializare. Dar – ce să vezi? –uşa pe care a vrut să o crape puţin ca să privească dincolo s-a deschis de tot şi ea nu s-a mai putut întoarce victorioasă în faţa celor pe care voia probabil să-i pedepsească.

Nu ştiu cine e de vină pentru faptul că tot mai mulţi adolescenţi din ziua de azi consideră că o notă proastă luată la şcoală, o ceartă cu prietenul/prietena sau cu părinţii sunt motive numai bune de pus punct vieţii. Sunt 100% convinsă că ei nu se gândesc la moarte ca la un drum fără întoarcere, ci ca la o lecţie pe care le-o dau celorlalţi.

M-am uitat aseară la filmul „Pianistul”, o poveste dramatică despre soarta unui tânăr evreu, pianist în Polonia cucerită de nazişti, care a trăit ani de groază până s-a încheiat războiul şi a putut ieşi din pivniţele, podurile sau ascunzătorile din ziduri. Nu a mâncat cu săptămânile, a îngheţat, a trecut zilnic pe lângă moartea care-l pândea la fiecare colţ, dar a reuşit să supravieţuiască şi chiar să atingă venerabila vârstă de 88 de ani. El a ales viaţa şi a plătit un preţ foarte mare pentru viaţă, preţ pe care noi, cei care ne-am născut şi trăim în vremuri de pace, nici măcar nu putem să ne imaginăm că ni l-ar putea cere vreun context istoric, nici măcar noi, cei care am trăit în comunismul cu atât de multe lipsuri de toate felurile, începând cu mâncarea şi terminând cu civilizaţia.

Dacă stau bine şi mă gândesc, generaţia actuală pare cel mai puţin obişnuită cu greul, cel mai dispusă să pună armele jos la fiecare colţ. Auzim în fiecare zi ştiri despre tineri care şi-au pus capăt zilelor din diverse motive absurde şi ne înfiorăm. Sinuciderea pare să fie o modă cu singura menţiune că adepţii ei nu se mai pot lăuda că şi-au însuşit-o.

Poate că ar fi momentul ca familia şi şcoala să înceapă să le vorbească mai des copiilor de azi despre unii semeni ai lor care s-au născut fără mâini şi picioare, care nu văd, nu aud sau suferă de alte boli incurabile. La fel, cred că e momentul ca satisfacerea tuturor mofturilor să fie înlocuită cu grija pentru alţii, pentru nevoile lor. În felul acesta, poate că adolescenţii de azi ei ar înţelege mai uşor ce înseamnă suferinţa adevărată şi nu cea închipuită într-un moment de nebunie.

Americanii cei mai bogaţi îşi trimit copiii să aibă grijă de orfanii din centrele de asistenţă socială de la noi. Vin la Beclean, la Ilişua, la Teaca şi stau la noi cu lunile, îşi petrec timpul cu cei fără părinţi, iar după ce pleacă le scriu scrisori şi se interesează de soarta lor. E felul în care părinţii lor, care ar putea să-i trimită pe lună la cât de mulţi bani au, înţeleg să-i educe, arătându-le că, în lume, sunt copii ca şi ei care nu au nici bani, nici telefoane de ultimă generaţie, nici blugi după ultima modă, nici ochelari de firmă sau tablete. Nu au absolut nimic, nici măcar părinţi, cu atât mai puţin prieteni cu care să se întreacă în campionatul „cine are mai multe obiecte”.

Aşa înţeleg americanii să pună zi de zi câte o cărămidă la zidul responsabilităţii, ceea ce noi, din păcate, nu facem. Aud adesea părinţi pe stradă spunându-le copiilor să se ferească de ţigănuşi, aflu că se feresc să-i lase să meargă în vreun centru de asistenţă socială ca să nu ia râie şi păduchi de la orfani (deşi nu mai e ce-a fost nici aici), să evite copiii cu handicap… Ştiţi şi dumneavoastră, cu siguranţă, cazuri de familii obligate să mute dintr-o şcoală în alta copilul cu dizabilităţi pentru că părinţii copiilor „normali” au cerut acest lucru.

În loc să-i educe pe cei mici să fie sensibili şi atenţi la nevoile altora pe care aşa i-a lăsat Dumnezeu, prea mulţi părinţii stau şi se uită ore-n şir la divele de la tv, cumpără reviste cu fotografii prelucrate în tot soiul de programe şi, poate fără voia lor, le transmit celor mici ideea că, în această lume, dacă nu eşti fotomodel, nu te iubeşte prietenul şi nu spune asta în direct la televizor, dacă nu primeşti cadou de absolvire un X5, nu merită să mai trăieşti.  

Aştept ziua în care bisericile vor renunţa la limbajul arhaic şi de lemn şi vor organiza programe atractive pentru tineri în care ei să aibă ocazia să-şi găsească prieteni cu care să împărtăşească aceleaşi valori, care să-i încurajeze şi să-i sprijine chiar şi în micile lor momente de cumpănă. Cred că preoţii ar putea să organizeze, duminică seara, întâlniri cu părinţii, să-i sfătuiască pe cei mai tineri, să le permită să facă schimburi de idei şi de experienţe. Cred că societatea în general lasă prea mult pe umerii şcolii educaţia, în timp ce, se ştie, cei şapte ani de-acasă reprezintă temelia pe care ne clădim personalitatea.

Regret că tânăra Alecsandra a părăsit această lume înainte să vadă cât de frumoasă e viaţa la 20 de ani şi mai mult regret că frumosul ei băieţel va trebui să trăiască având întrebări fără răspuns. Sper ca nicio moarte să nu fie în zadar şi câte zile vom mai trăi pe aceast pământ să avem înţelepciunea să alegem viaţa fiindcă ne-a fost dată din belşug.

Cristiana Sabău