Ziua în care m-am îmbogăţit

Unii oameni au puterea să te secătuiască de orice urmă de energie, în timp ce alţii sunt construiţi ca un ulcior plin cu apă rece la îndemână într-o zi toridă sau ca un copac puternic la umbra căruia îţi găseşti liniştea şi puterea despre care nici nu ştiai că există. Într-o singură zi am (re)întâlnit trei astfel de oameni.

Alina Pop de la Biblioteca Judeţeană. O bijuterie de fată cârlionţată, cu mintea sclipitoare. Când văd un afiş haios şi o combinaţie de cuvinte, ştiu că şi-a pus şi ea amprenta şi mai ştiu şi că mulţimi de copii curioşi vor da năvală să afle ce le-a mai pregătit frumos. Într-o lume care citeşte tot mai puţin, doar oameni ca Alina vor reuşi să mai atragă tânăra generaţie spre bibliotecă. Altfel, clădirile frumoase nu vor fi decât nişte depozite pline de maculatură. Ce altceva e o carte pe care nu o deschide nimeni? Provocând copiii să coloreze personaje din cărţi, Alina îi face curioşi să afle şi povestea, să o asculte citită de un adult, povestită de un actor cu har, pusă în scenă de o trupă veselă, să-şi dorească să dea viaţă personajelor făcând cu mâinile lor păpuşi sau să fotografieze cotloanele bibliotecii curioşi să afle ce se află în spatele fiecărei uşi. Vor vedea probabil o copertă interesantă, un titlu le va rămâne imprimat pe retină. Vor reveni să îl caute, vor şti unde să-l găsească. Alina ştie să trezească în minţile acestor copii curiozitatea, dar nu numai. A fost de ajuns să-mi pomenească de o carte ca să vreau să o citesc. E un om aşa de deschis la provocări bune încât nici nu e nevoie decât să zici ceva de genul „cum ţi se pare ideea?” că ea e deja se gândeşte cum să o pună în practică. Ziua de ieri mi-am înseninat-o de dimineaţă datorită ei. Nu are rost să vă vorbesc despre zecile de copii cu gura până la urechi pe care i-am lăsat acolo, nici de părinţii fericiţi că i-au scos din faţa televizoarelor şi le-au smuls tabletele din mână. Am ieşit pe poarta bibliotecii râzând.

Ana Dragu de la Asociaţia Autism Europa pe care o cunosc încă de pe vremea când se întreba cu voce tare oare ce e autismul. Eu habar nu aveam că există aşa ceva pe lume. Ieri, după 10 ani în care s-a luptat cu această realitate care i-a marcat viaţa, am văzut-o aproape răpusă de emoţie pentru că a primit, în sfârşit, o clădire frumoasă pe care o poate folosi în următorii 20 de ani fără să se mai întrebe unde se va muta mâine. Mă uitam în jur la părinţii care şi-au pus toate speranţele în ea şi m-am gândit că e un foarte mare lucru să fii umărul pe care se sprijină atâţia. Într-o seară ne-am plimbat împreună prin oraş – vorba vine – fiindcă Ana a vorbit mai mult la telefon cu mame disperate, care o întrebau ce să facă în mijlocul unei crize. Jobul ei e unul full time şi peste program şi, de câte ori mi se pare că am un moment greu în viaţă sau în meserie, mă gândesc la ea şi parcă îmi vine şi mie să stau un minut lângă acest copac puternic la umbra căruia atât de mulţi îşi găsesc liniştea şi pacea, dar mi-e jenă fiindcă am senzaţia că aş ocupa locul unui om mult mai îndreptăţit ca mine. Aşa că mă uit de departe ca să nu tulbur nimic, dar câteodată şi o simplă privire aruncată în direcţia potrivită e de ajuns.

Elena Pleniceanu de la Muzeul Judeţean, o doamnă minunată pentru care muzeul fără copii e o casă pustie. Habar nu am unde găseşte atât de multă răbdare şi energie ca să conducă ateliere de creaţie cu zeci de omuleţi, să aibă grijă ca ei să înveţe lucruri bune şi folositoare, iar din mâinile lor să iasă obiecte demne de a fi expuse. De fiecare dată când ne întâlnim, are pentru mine  un zâmbet, o replică din registrul „ce bine îmi pare să te revăd!”, apoi se fâstâceşte ca un copil în faţa microfonului, mă roagă să nu dau tot ce spune fiindcă sigur – zice dânsa – nu a zis bine nici de data asta, se fereşte de aparatul foto fiindcă are convingerea fermă că „nu dă bine”. De fiecare dată când o întâlnesc, îmi aduc aminte ce minunată e modestia şi cât de mult îmi plac oamenii care au această calitate. Mi-ar plăcea să fiu capabilă să înaintez în vârstă aşa cum o face doamna Elena, cu bucuria de a împărtăşi şi altora ceea ce ştiu, cu bun simţ şi decenţă, cu respect faţă de talentul fiecărui om.

Notă: Toate cele trei doamne despre care am scris se vor întreba ce m-a apucat fiindcă mă cunosc destul de bine şi toate ştiu că nu obişnuiesc să laud. Am grijă, oricum, să nu o fac de faţă cu cei despre care am o părere bună fiindcă eu cred că „lauda spusă în faţă e ocară”, cum bine spunea unul dintre profesorii mei. Cred însă că e datoria mea de ziarist să vă atrag atenţia că există oameni în jurul nostru la care ne putem raporta şi în care găsim modele chiar dacă nu sunt persoane publice şi nu şi-ar dori niciodată să fie. Graţie lor, lumea noastră e mai bună şi mai frumoasă. Nu trebuie decât să ne uităm cu atenţie în jur şi sigur îi vom vedea, aşa încât vom fi mai bogaţi sufleteşte, aşa cum am reuşit eu să fiu într-o zi minunată de august în care le-am (re)întâlnit pe toate trei.