Omul cu brațele pline de coșuri din răchită: Să lucrezi nu e o rușine!

Poate fi întâlnit la marginea drumului sau în târguri, cu brațele pline de coșuri din răchită împletite. E un exemplu frumos de om care își păstrează demnitatea prin muncă cinstită și printr-un meșteșug tradițional pe cale de dispariție, o artă veche care cere răbdare, pricepere și dragoste pentru lucrul manual.

Se numește Valentin Olteanu (63 de ani) este de loc din Oltenia, însă s-a stabilit în Ardeal în urmă cu 45 de ani când s-a căsătorit, iar de mai bine de două decenii locuiește în Bistrița.

”Am lucrat la Romsilva 18 ani, aici, în Bistrița-Năsăud, iar acum lucrez paznic la o firmă din Sărata. În timpul liber mă ocup cu împletitul coșurilor. Asta este munca mea cinstită, nu sunt omul care să merg la cerșit sau la furat. Folosesc o răchită de pe lângă apă pe care o strâng de pe malurile râului Bistrița, din spate de la Kaufland, dar nu e orice fel de răchită. Trebuie să știi care răchită bună, să o tai. Vara se decojește și rămâne albă, iar toamna se fierbe cam opt ore la 120 de grade, pe foc cu lemne. Se decojește apoi, se lasă 3-4 zile la uscat, se sortează, se înmoaie în apă caldă și așa se lucrează. Dacă ai materialul pregătit, mai mult de două-trei coșuri pe zi nu poți face. Se începe de la fund, și apoi se fac împletiturile. Nu e ușor, dar nu avem ce face. Totul e scump în ziua de astăzi și ne mai facem niște bani. Să lucrezi nu e o rușine. Dacă ne ajută Dumnezeu cu puterea lui cea scumpă reușim și le vindem. Mergem și pe sate, și la târguri. Eu mai merg la intersecția spre Năsăud și mai opresc oamenii, mă întreabă prețul. Le-aș da cât de scump, dar depinde și de client. Cel mai mare coș îl dau cu 100 de lei, restul mai ieftine, dar oamenii mai negociază și le dăm cum putem”, ne-a spus Valentin Oltean.

Într-o lună în care ”stă de lucru”, Valentin și soția lui reușesc să facă între 60, 70, maxim 80 de coșuri.

”Nu avem unde să le vindem pe toate. Asta e problema. În timpul lui Ceaușescu, erau secții de împletituri și totul mergea la export, nu ca acum că umblăm prin piețe să vindem un coș-două. Acum oamenii nu mai merg la câmp să adune în coșuri mălaiul, preferă plasticurile și plasa. Orășenii cumpără coșuri mici, mai mult de decor. Cele mari le mai vindem țăranilor care știu că un coș din răchită rezistă. Cele din plastic, la îngheț, se duc, dar astea nu”, a adăugat bărbatul care, împreună cu soția lui,mai face scaune și mese tot din ramuri de răchită.

”Aceasta nu e o meserie, e o artă. E păcat că nu mai vor oamenii să o facă. Înainte, mama se ducea la biserică și punea mâncarea pentru sfințit în coș, la câmp, la muncă, tot așa, dar acum, vedeți, s-a schimbat totul. Se aruncă tot într-o plasă. Era o frumusețe să vezi oamenii mergând cu coșurile pline la biserică, acum nu mai merge lumea nici la biserică. Totul s-a schimbat. Respectul s-a dus. Noi, când eram copii, nu treceam pe lângă o persoană fără să dăm bună ziua, dar acum nu-i poți spune unui tânăr te rog dă-te la o parte că imediat te înjură și te jignește”, a spus el.