Beclean: O profesoară de muzică din Basarabia, obligată să lucreze și la 80 de ani ca să supraviețuiască

Profesoara de muzică Larisa Bălan, originară din Basarabia, a ajuns să trăiască singură, la bătrânețe cu mai puțin de o mie de lei lunar fiindcă atât îi acordă statul român unui repatriat sub pretextul stupid că ”nu a lucrat pentru țara aceasta”. Rămasă văduvă, deși e bolnavă, ea croșetează căciuli pentru copii pe care le vinde cu prețuri modice ca să aibă din ce trăi.

Spuneți-mi câteva lucruri despre dumneavoastră, de ce ați ajuns să croșetați căciuli și alte lucruri de mână?

Sunt profesoară de muzică. După moartea soțului, în urmă cu 4 ani, rămânând singură și căzând și în depresie, medicii m-au sfătuit să mă apuc de o activitate artistică care să-mi fie ca o terapie și asta am făcut. Fac diverse lucrușoare pentru copii, dar și pentru adulți. Pentru copilași fac căciuli cu pisicuțe, cu urși panda, cu bufnițe. Am început să fac aceste lucruri pentru că e ceva frumos și trebuia să îmi aducă o dispoziție bună, o satisfacție artistică, pentru că un artist rămâne toată viața artist, indiferent dacă e muzician sau plastician. Iacă am făcut aceste lucruri ca să îmi placă mie și atunci le vor plăcea și celorlalți.

De ce lucruri pentru copii?

Iubesc copiii, dar nu am avut norocul să îi am. De aceea, i-am iubit tare mult pe elevii mei. Noi, eu și soțul meu, am avut în Beclean un ansamblu de violoniști – că soțul mea a fost violonist – iar eu i-am acompaniat la chitară. Am dat sute de concerte, am fost în Europa cu ei, iar de fiecare dată, de Moș Nicolae, le puneam în cizmulițe un tricotaj de-al meu și așa am înțeles că, dacă le place și le poartă, ia să fac eu și pentru vânzare. Rămânând singură am făcut din asta un ajutor la pensie. Vara evident că nu prea merg vânzările, dar pentru vară am făcut dream catcher, o amuletă americană care e la modă tare, o plasă de vise în care se prind coșmaruri după legendele indienilor și visele frumoase curg pe pernă în jos, iar cel din pat visează frumos. Fca toate acestea ca să-mi fac pensie de 1000 de lei pentru că, la mine, e mult mai mică, deși am studii. Acum am 980 de lei.

De ce aveți o pensie atât de mică?

Și eu, și soțul meu, am absolvit Conservatorul, am avut studii, pregătire, dar degeaba. Am avut pensii mici fiind repatriați. Ni s-a spus că nu am lucrat pentru țara aceasta. Atât de tare ne-a durut lucrul acesta încât am luat 42 de copii pe care i-am învățat să cânte la vioară fără nicio plată. Soțul meu i-a adus la școala de arte din Bistrița și au primit și diplome copiii. Suntem din Chișinău. Părinții mei au fost din Galați, numai că au făcut liceul pedagogic la Ismail care era pe atunci teritoriu românesc. Au primit numire în județul Bihor, în Meziad, unde e peștera aceea frumoasă. Au lucrat acolo 5 ani și au venit să se întâlnească cu absolvenții. Atunci s-a închis granița. A rămas tata cu fracul și mama cu rochia de bal, asta a fost tot ce aveau la ei. Nu au mai putut să se întoarcă și au pierdut tot ce au acumulat acolo în agoniseala de 5 ani și au rămas. Rușii nu le-au mai dat voie să se întoarcă. Mama mea, când a murit pe brațele mele, mi-a spus: Să vă întoarceți în țară! Ea tot nu se considera acasă. Mama mea a fost singură la părinți, bunicii mei au murit în singurătate, le-au demolat casa. Le-au dat apartament la etajul 7, s-a stricat liftul și ei nu au mai coborât de acolo. Până au dat voie la rudele de gradul I să îi viziteze murise bunica, rămăsese bunicul. Eu am avut o operație de ulcer și am aflat de Sângeorz-Băi și de apa alcalină. Am venit aici în stațiune și am văzut că îmi face bine și ne-am mutat. Nu aveam copii și nu eram legați de nimic. Am înmormântat-o pe mama și am putut veni. Ne-am stabilit la Beclean fiindcă la Sângeorz-Băi parcă era prea izolat. Ne-am acomodat fiind oameni de artă. Am lucrat cu copii foarte talentați. Să știți că 8 dintre ei au făcut din asta o profesie. Academia de Muzică din Viena a absolvit-o un beclenar, șase au absolvit Academia de Muzică ”Georghe Dima”, alții la București. Avem muzicieni consacrați cum are Năsăudul academicieni. Nu aveam spațiu, lucram la noi în apartament. Când veneau toți 10 își scoteau acolo ochii cu arcușele că spațiul era mic, dar au cântat Bach, Mozart și Beethoven. Au făcut o adevărată revoluție culturală din Beclean. Noi i-am luat de la 5 ani când nu știau citi, dar cunoșteau deja notele.

Acum nu mai pregătiți copii?

Nu, am un singur elev doar. Mi-e greu să mă mai ocup de muzică. Soțul meu a cântat muzică clasică, a fost dirijor de cameră lal Chișinău, a predat la Conservator viola. Cânta și la vioară, și la violoncel, și la contrabas. A acordat pianele peste tot. După ce a murit, m-am refugiat în lucru de mână ca să-mi treacă timpul mai repede, să nu simt singurătatea. Aici e un grup de oameni care ne întâlnim pe la târguri și eu mă simt în colectiv.

Căciulițele pentru copii sunt foarte frumoase. Lucrați mult la ele?

Fac mai întâi căciulița și apoi designul acela. Îmi ia cam o zi să fac urechiușele la o pisicuță fiindcă văd rău, am suferit o operație de cataractă la ambii ochi, unul nici nu s-a vindecat, apoi a doua zi îi fac ochi, botic, limba scoasă, mustăți. Eu lucrez de plăcere și să-mi treacă timpul. De regulă vând ce fac la Beclean, la Dej și la Bistrița fiindcă având 80 de ani și un picior bolnav, mi-e greu să transport marfa, scăunelul. Mă mai duce o cunoștință la Dej când are drum cu mașina.

Dacă doriți să cumpărați o căciuliță făcută de doamna profesoară, o puteți face și prin intermediul Mihaelei Săliștean pe pagina ei de Facebook .