Cât de buni suntem de Crăciun

Pentru că rimează foarte bine cuvântul „Crăciun” cu „bun”, lumea a reînceput goana după acest atribut care dă bine în dreptul numelui oricui. Rafturile magazinelor sunt golite de dulciuri puse apoi în pachete, în cutii, în plase şi cărate la tot felul de oameni sărmani, în special copii, de care, în timpul anului, prea puţini îşi aduc aminte că există.

Acum, în schimb, la tot felul de centre de asistenţă socială se stă la rând pentru descărcat pachete, majoritatea cu lucruri inutile donate de binevoitori, dar care nu-i cunosc cu adevărat pe potenţialţii beneficiari. Nu le ştiu nevoile şi nici nu îşi încarcă memoria cu aşa ceva, doar de-asta plătesc statului taxe şi impozite, să aibă grijă de ei. Donaţiile nu sunt practic pentru amărâţii respectivi, ci pentru ca donatorii să se simtă bine în sinea lor fiindcă au demonstrat lumii întregi că sunt buni, mai buni ca restul. Gata, pot aştepta sărbătorile liniştiţi!

Aş putea lua la rând fiecare categorie de produs donat, de la inutilul brad de Crăciun de care ne putem lipsi fiindcă, oricum, nu are nicio legătură cu mesajul creştin al Naşterii Domnului, până la tonele de alimente aşa-zis neperisabile care – ce să vezi? – nu pot fi mâncate într-o singură zi şi nici într-o lună, aşa că expiră şi ele. Cui credeţi că-i pasă? Binevoitorii „îşi fac datoria creştinească”. Le descarcă la uşile sărmanilor şi pleacă mulţumiţi. Ce dacă în 7 ianuarie amărâţii le vor arunca pentru că s-au împuţit? De Crăciun, oamenii au fost mai buni. Şi-au liniştit conştiinţa.

Dulciurile, la ele mă voi referi fiindcă sunt în continuare extrem de uimită de ce lumea informată din jurul meu nu a aflat încă despre un adevărul dureros: zahărul e otravă, creează acelaşi tip de dependenţă ca şi alcoolul şi tutunul!  Să le duci unor amărâţi, în special copii, plase de otravă mi se pare aproape criminal, nicidecum un act de caritate.

Uitaţi-vă în jurul dumneavoastră şi veţi vedea nenumăraţi copii obezi, viitori pacienţi ai spitalelor şi dependenţi de insulină şi meditaţi măcar o secundă dacă merită să-i împingeţi şi dumneavoastră pe această uşă. Veţi spune că amărâţii nu mănâncă ciocolată şi bomboane în fiecare zi, precum copilul dumneavoastră. Slavă Domnului! Organismul lor va fi mult mai rezistent, un lucru extraordinar pentru o persoană care trebuie să lupte mai mult în viaţă ca să aibă un rost.

Generaţia mea, a oamenilor trecuţi de 40 de ani, a avut marea şansă să trăiască într-o epocă în care cozonac se mânca doar de Paşti şi de Crăciun. Îngheţată se găsea doar vara, ciocolată doar din cele mici, cu rom, iar prăjitura cu care mamele noastre ne îndulceau copilăria – cel mult la sfârşit de săptămână – era checul. Poate ar fi făcut şi ele alte specialităţi, dar unt nu se găsea, margarina era toată apă, zahăr primeam la porţie. De Crăciun, când mergeam la colindat, oamenii ne dădeau mere şi doar la serbarea pomului de iarnă primeam câte două portocale din care mâncam câte o săptămână să nu se termine.

Desigur veţi spune că au fost vremuri odioase. În mare parte sunt de acord, însă, în ce priveştea alimentaţia noastră de copii, au fost excelente. Fructele de sezon ne astâmpărau pofta de dulce, televizoanele nu ne ţineau paralizaţi în faţa lor cu orele, Moş Nicolae şi Moş Crăciun ne aduceau cărţi şi diverse jocuri care ne obligau să ne punem mintea la contribuţie, de la „Nu te supăra, frate”, până la „Animale din continente”. Eram şi noi amărâţi, însă fiind toţi în aceeaşi situaţie, nici măcar nu ne-am dat seama. Am crezut că aceasta este normalitatea. Am muncit să ne croim un drum în viaţă pentru că am crezut mereu că ne va fi mai bine. Nu am stat să aşteptăm ajutorul nimănui.

Astăzi însă, cei pe care  îi considerăm amărâţi în raport cu noi îşi revendică tot mai des „dreptul” de a primi. Le intră în cap faptul că, de Crăciun, li se cuvin plasele pline cu dulciuri, tonele de ulei, zahăr şi făină, conservele, hainele. Din experienţă proprie vă pot spune că mulţi, oricât de amărâţi sunt, tot le aruncă. Degeaba m-am dus cu porbagajul plin la o familie de felul acesta, când să ies din casa lor cineva m-a întrebat: „Dar bani nu ne dai?”. Vedeţi? Aici e pericolul! Nevoile acestor oameni vor fi nesfârşit aceleaşi câtă vreme condiţia lor nu se schimbă. Câtă vreme nu merg la şcoală, nu încep să deprindă obişnuinţa de a face un efort pentru fiecare câştig cât de mic, va trebui să fim tot mai buni de fiecare Crăciun şi tot nu va fi de ajuns. Nu îi vom scoate din sărăcie, nu le vom schimba viaţa cu plasele şi cutiile noastre. Le vom crea doar aceeaşi veşnică iluzie că nu trebuie să facă nimic decât să aştepte: în fiecare an, de Paşti şi de Crăciun, nişte oameni buni îşi vor aduce aminte de ei şi le vor umple cămările.

Le ducem acestor oameni nişte peşti pescuiţi de noi pe care nici măcar nu ştiu să-i gătească, aşa că adesea îi aruncă. Dacă i-am învăţa să pescuiască, şi-ar face singuri viaţa mai bună, nu doar două zile din an, ar învăţa să preţuiască fiecare lucru câştigat cu trudă, ar afla că nu ni se cuvine nimic, trebuie să luptăm pentru orice. Cum putem face asta? Prin programe pe termen lung pe care să le susţinem constant. Dacă tot ne intitulăm creştini, să readucem la viaţă zeciuiala. Să dăm fiecare 10% din câştigurile noastre în mod constant, iar banii respectivi să fie gestionaţi de oameni responsabili care să facă schimbări profunde în societate cu bătaie lungă şi cu efecte vizibile în timp. Până nu vom face lucrul acesta, suntem doar nişte amărâţi, noi înşine, care caută să se simtă bine plătind un preţ mic: o plasă cu haine, mâncare şi dulciuri de Crăciun pentru care primim drept recompensă un cuvânt: „bun”.