Ce i-a scris prof. Florin I. Bojor Papei Francisc

”Calea Bisericii Greco-Catolice nu este calea de unire dintre ortodocşi şi catolici”, a scris profesorul de religie Florin I. Bojor într-o scrisoare deschisă adresată Sanctității Sale, Papa Francisc, pe care o redăm în cele ce urmează:

”Sanctitatea Voastră, Papa Francisc,

În ultima scrisoare pe care v-am trimis-o de Ziua Papei,  sărbătoarea Sf. Ap. Petru şi Pavel, din 29 iunie 2015, vă informam asupra imaginii neactualizate, distorsionate, plină de stereotipuri care este încă întipărită în mentalul colectiv al creştinilor români ortodocşi practicanţi, inclusiv teologi, datorită necunoaşterii schimbărilor majore produse în Biserica Romano-Catolică prin Conciliul Vatican II (1962 – 1965).

Atunci, accentuam particularitatea naţională a ortodoxiei româneşti şi vă informam, dacă îmi este permis, că dialogul pentru unirea dintre ortodocşi şi catolici, prin intermediul catolicilor maghiari nu duce la rezultate palpabile, căci moştenirea istorică a conştiinţei româneşti în faţa stăpânirii de 1000 de ani a românilor de către unguri nu poate fi uitată. Chiar anul trecut, la 1 decembrie 2018 am sărbătorit 100 de ani de la Marea Unire a Transilvaniei cu România şi mulţi unguri, inclusiv autorităţile din Ungaria s-au îmbrăcat de doliu în acea zi…

Cel mai elocvent exemplu, din aceste zile asupra nevoii de înţelegere a particularităţilor naţionale din sânul ortodoxiei este autocefalia (independenţa) Bisericii Ortodoxe din Ucraina de Biserica Ortodoxă din Rusia. Poporul ucrainean, în marea lui majoritate a vrut Biserică Ortodoxă Ucraineană şi din mila lui Dumnezeu, Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu I a făcut-o să existe, deşi ruşii s-au împotrivit şi se împotrivesc prin punerea în aplicare a unei mari schisme în sânul ortodoxiei. Se pare că, timpul imperialismului primatului Patriarhiei Moscovei în rândul ucrainenilor ortodocşi a apus! Astfel, Patriarhia Ortodoxă a Rusiei este nevoită să se rezume la credincioşii de limbă rusă, iar credincioşii de limbă ucraineană au propria lor Patriarhie Ortodoxă cu sediul la Kiev.

Aceeaşi situaţie o găsim şi în celălalt stat românesc, Republica Moldova, unde Patriarhia Moscovei nu vrea să renunţe la credincioşii de limbă română, cărora le spune moldoveni, deşi vorbesc limba română, la fel ca mine, român din Transilvania. Biserica Ortodoxă Română încă din 1992 şi-a reactivat autoritatea asupra credincioşilor de limbă română din acest stat românesc prin Mitropolia Basarabiei, autoritate de care a fost deposedată de către regimul ţarist (1812) şi apoi cel comunist (1944).

Prin urmare, particularitatea naţională din ortodoxie, potrivit căreia o limbă are o singură autoritate bisericească este un principiu ce trebuie luat în seamă în dialogul de unire dintre catolici şi ortodocşi. Astfel, în anii ´80 mai mulţi spanioli din Catalunia s-au adresat Patriarhului Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române cerându-i înfiinţarea Bisericii Ortodoxe Spaniole. Cum era firesc, Patriarhul Teoctist i-a refuzat, pe motiv că poporul spaniol are o Biserică şi anume, Biserica Catolică. Nu acelaşi lucru l-a făcut Patriarhul Serbiei, care într-o gândire imperialistă a deschis Biserica Ortodoxă Spaniolă, care există şi astăzi.

Într-o astfel de cheie, a imperialismului bisericesc al Vaticanului este văzută şi înţeleasă astăzi Biserica Greco-Catolică din România – Biserica Română unită cu Roma de către majoritatea ortodocşilor români practicanţi.

După cum ştiţi, în calitate de absolvent al Facultăţii de Teologie Catolice din Barcelona şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxe din Cluj-Napoca, cu mare durere în suflet, vă mărturisesc, Sanctitatea Voastră, ura dintre creştinii greco-catolici români şi creştinii ortodocşi români din ultimii 30 de ani. De la violenţă verbală, la procese interminabile în faţa unor judecători atei, până la bătăi în locaşurile de cult, cu astfel de păcate este presărată istoria creştinismului românesc din Transilvania din aceşti 30 de ani. Această realitate a duşmăniei dintre românii ortodocşi şi românii greco-catolici nu este nouă, ci, din păcate coboară până la crearea Bisericii Greco-Catolice în Transilvania, acum mai bine de 300 de ani.

Poate gândurile pe care vi le mărturisesc sunt subiective, de aceea, vă aduc la cunoştintă cea mai celebră predică pe această temă, rostită în catedrala de la Blaj, pe care o veţi vizita, de către un preot greco-catolic în faţa elitei intelectuale, bisericeşti şi politice a românilor greco-catolici şi ortodocşi din toate cele 3 mari provincii istorice româneşti, pe care le veţi vizita în curând. Este vorba despre celebrul „Discurs de la Blaj”, rostit de către unul dintre părinţii României actuale, preotul greco-catolic Simion Bărnuţiu, cu ocazia Marii Adunări Naţionale din 1848.

Simion Bărnuţiu (1808-1864) este o uriaşă figură a patrimoniului nostru politic din veacul al XIX-lea. Simion Bărnuţiu sau Bărnuţ a fost preot greco-catolic, jurist, istoric, jurnalist, filosof, profesor universitar şi om politic de seamă al Transilvaniei secolului al XIX-lea şi se bucură de o mare autoritate, fiind respectat de noi toţi.

Despre Simion Bărnuţiu nota greco-catolicul Corneliu Coposu, părintele democraţiei actuale din România, de după căderea comunismului din 1989, cu mulţi ani în urmă, în 1941, cu ocazia publicării de către acesta a Testamentului lui Simion Bărnuţiu, următoarele: „Semnificaţia personalităţii şi operei acestui mare gânditor politic constră în faptul că el a concentrat într-un sistem de doctrină aspiraţiile încă nelămurite pe deplin ale Ardealului. A strâns toate argumentele de drept natural şi de istoricism jurudic, care pledau în interesul românilor şi a făcut cei dintâi paşi pentru dezbaterea publică pe temei de drept a cauzei noastre. (…) În discursul de la Blaj, care este cartea libertăţilor Ardealului, ce se lupta pentru independenţa sa politică, marele revoluţionar a rostit printre altele celebrul legat testamentar, pentru generaţiile viitoare.” 

Predica lui Simion Bărnuţiu este un tratat de istorie civilă şi bisericească, expus oral, în care pentru prima dată se analizează istorico-critic de către un preot greco-catolic, de la amvonul catedralei greco-catolice din Blaj, unirea românilor cu Roma în Biserica Greco-Catolică.

Partea a III-a a predicii sale este dedicată cu precădere problemelor religioase precum calvinizarea şi uniaţia. Fără a intra în probleme dogmatice, oratorul face o analiză a comportamentului religios-moral al maghiarilor atât catolici, cât şi calvini, precum şi încercarea acestora de maghiarizare prin religie. Astfel, componenta politică a stins „încetul şi religiunea creştină a dragostei frăţeşti.”

Centrul părţii teologice îl reprezintă divizarea românilor prin uniaţie. Simion Bărnuţiu mărturiseşte disensiunile familiale şi sociale născute în urma trecerii românilor ortodocşi la greco-catolicism, subliniind pe de o parte situaţia umilitoare şi degradantă a clericilor şi poporului român din secolele trecute, şi pe de altă parte, înşelăciunea prestată de emisarii iezuiţi şi realizările Şcolii Ardelene văzute ca modice în comparaţie cu aşteptările lor naţionale, întrebându-se, dacă a meritat această uniaţie?

Astfel, „românii, ca să scape de batjocurile cele multe se plecară de primiră această uniune” (pag. 85), care „să zicem, în fine că i-a înviat pe români din leşinare, uniunea i-a deşteptat din somn şi le-a însufleţit spirit de viaţă, (…) dar să nu uităm însă a pune în cumpănă şi rănile înfipte naţiunii noastre prin uniune. (pag. 91)” „Ce a păcătuit Biserica noastră – întrebăm şi noi cu episcopul Inocenţiu – dacă cumva n-a păcătuit unindu-se, de se pedepseşte cu infamia dezertorului? Cu Uniunea deodată a intrat o ură între români, care a ţinut mai bine de 80 de ani” (pag. 95). „Acum ce vom zice de toate Uniunile acestea şi de toate bunătăţile lor, când vedem, cum că toate acestea au fost numai nişte laţuri, cu cari ne-au prins; furii, cu care ne-au încăierat; spaime, cu cari ne-au înfricoşat; şerpi, cu cari ne-au otrăvit.” (pag. 105).

Teza proprie a preotului Simion Bărnuţiu asupra uniaţiei este „că, să nu se teamă (slujitorii bisericii) că voiesc cumva să mă ating de natura dogmatică a uniunii, căci eu o privesc numai din punct de vedere politic, ca un raport profan între Unguri şi Români; numai despre uniune, în acest înţeles, zic eu că Strigoniul [Esztergom – primatul Bisericii Romano-Catolice din Ungaria] a făcut-o în favoarea bisericii ungureşti şi spre subjugarea şi căderea celei române: Strigoniul a plantat-o în inima împăratului Leopold şi a Românilor; Strigoniul a udat-o prin iezuiţi; Strigoniul a crescut-o; (…) Strigoniul conducea toate lucrurile uniunii la Curte [Viena] şi la Roma şi, fără influenţa şi voia lui, nu se făcea nimic în lucrurile Bisericii Române, cum nu se face nici astăzi.” (pag. 85-89).

Faptul că aflăm această analiză istorico-critică în 1848, expusă de un cleric greco-catolic în faţa elitelor intelectuale clericale greco-catolice şi primirea şi acceptarea predicii sale, arată echilibrul şi luciditatea pe care generaţia a II-a a Şcolii Ardelene o avea.

Aceeaşi luciditate au avut-o clericii şi conducătorii greco-catolici la 1918, când Biserica Greco-Catolică a fost un stâlp în realizarea unirii politice a Transilvaniei cu România, în frunte cu cardinalul Iuliu Hossu şi politicianul greco-catolic Iuliu Maniu, care apoi, au suferit alături de alţi clerici şi creştini practicanţi ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici, protestanţi şi neo-protestanţi închisoarea, prigoana şi chiar martiriul în timpul regimului comunist (1945 – 1989).

Un regim criminal, barbar, ateu, radical, care în numele unităţii poporului român a considerat că „scopul scuză mijloacele”, după cum Nicolae Ceaușescu îi spunea papei Paul al VI-lea în 1973 că „socotim irevocabil închisă pentru totdeauna (chestiunea Bisericii Greco-Catolice). E o problemă religioasă, dar și de stat. Pentru noi nu există. Luați act că nu vom renunța la a veghea la unitatea poporului român.”[3]

Astăzi România este o ţară liberă şi viitoarea vizită a Sanctităţii Voastre confirmă acest lucru, nimeni nu mai crede că unitatea poporului român este pusă sub semnul întrebării de existenţa Bisericii Greco-Catolice, însă unirea dintre ortodocşi şi catolici prin Biserica Greco-Catolică nu este drumul pe care ortodocşii practicanţi vor merge. Mai cu seamă că, la vizita papei Ioan Paul al II-lea de acum 20 de ani, în 1999, la Bucureşti, mulţimea a strigat cu glas mare: „Unitate, Unitate, Unitate!” Deci, dacă calea unirii ar fi fost Biserica Greco-Catolică, atunci, ortodocşii care vrem unirea creştinilor am fi în Biserica Greco-Catolică şi nu suntem…

Mă rog lui Dumnezeu, ca vizita Sanctităţii Voastre, de care mă bucur foarte tare, alături de alţi români, să fie un pas spre unitatea adevărată dintre catolici şi ortodocşi. Vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala de a vă scrie aceste cuvinte despre Biserica Greco-Catolică din România. Dar îmi asum întru totul cele scrise şi de aceea, scrisoarea pe care o trimit Sanctităţii Voastre, în spaniolă şi română, va fi o scrisoare deschisă, pentru ca să nu existe cumva acuzaţia că i-aş vorbi pe la spate pe credincioşii români greco-catolici.

Poate acum mai bine de 300 de ani, prin crearea Bisericii Greco-Catolice, dorinţa Romei a fost de a-i uni pe catolici şi pe ortodocşi într-o singură biserică, însă rezultatul istoric îl vedem şi astăzi: TREI Biserici, în loc de UNA singură – Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică. Prin urmare, Sanctitatea Voastră, calea Bisericii Greco-Catolice nu este calea de unire dintre ortodocşi şi catolici!

În speranţa unirii adevărate dintre ortodocşi şi catolici, cu umilinţă, vă rog să vă rugaţi pentru pacea şi liniştea poporului român!

Cu umilinţă şi dragoste,

Prof. drd. Florin I. Bojor

Bistriţa, 30 ianuarie 2019, aniversarea zilei de naştere a cardinalului greco-catolic Iuliu Hossu, care va fi în curând canonizat”