Este una dintre ironiile istoriei ca un test efectuat pentru a îmbunătăți siguranța în funcționare a unui reactor nuclear să se termine cu producerea celui mai grav accident din scurta istorie a utilizării pașnice a energiei nucleare.
Şi aşa s-a întâmplat la data de 26 aprilie 1986, ora 1, 23 minute şi 46 secunde, la reactorul nr. 4 al Centralei nucleare de la Cernobîl – URSS, când două explozii succesive, au provocat distrugerea reactorului şi eliberarea în mediul înconjurător a unei importante cantităţi de radioactivitate.
Se împlinesc astfel, pe 26 aprilie 2026, 40 de ani de la producerea celui mai important accident nuclear în ceea ce priveşte consecinţele pe termen lung, asupra oamenilor şi asupra mediului.
Totul a pornit de la efectuarea unui test pentru verificarea posibilităţii de a putea folosi energia inerţială a rotorului generatorului de curent electric, pentru readucerea reactorului în parametrii nominali de funcţionare, în cazul opririi reactorului nuclear pentru o scurtă perioadă de timp. Oprirea reactorului putea să fie accidentală sau premeditată, şi implica absenţa energiei electrice furnizate de sistemul energetic naţional. Acest test presupunea ca reactorul odată oprit ca urmare a unui eveniment neprevăzut să poată fi menţinut în stare de siguranţă, cu pompele agentului de răcire în funcţiune, alimentate de energia electrică generată de turbina reactorului, până la restabilirea alimentării cu energie electrică din surse externe. Acesta era scenariul care se dorea implementat în practică, dar care a generat, în final, un accident cu consecinţe extinse pe un teritoriu mare şi care a afectat un mare număr de oameni.
Un reactor odată oprit, adică oprite reacţiile nucleare de fisiune (de dezmembrare în două bucăţi a nucleului de uraniu) va genera încă o cantitate însemnată de energie sub formă de căldură, şi nu numai, datorită altor reacţii de dezintegrare ale altor nuclee radioactive apărute în reactorul nuclear.
Această căldură reziduală trebuie extrasă din reactorul nuclear cu ajutorul circuitului de răcire pentru a menţine sub control presiunea şi temperatura vaporilor din interiorul reactorului. Această căldură reziduală a cauzat producerea accidentului de la Cernobîl din 1986 şi tot această căldură reziduală a cauzat şi cauzează şi în prezent multă îngrijorare întregului mapamond.
Dacă la Cernobîl s-a simulat decuplarea reactorului nuclear de la reţeaua naţională de energie electrică, pe data de 11 martie 2011, la Fukushima, în Japonia, acest lucru s-a întâmplat aievea, ca urmare a cutremurului produs în largul coastelor Japoniei. Şi într-un caz şi în celălalt căldura reziduală a produs consecinţele pe care le vom arăta în continuare.
O succesiune de greşeli de concepţie şi erori umane de exploatare a reactorului apărute pe parcursul desfăşurării testului de la reactorul nr.4 al Centralei Nucleare de al Cernobîl, au condus la apariţia acestui accident. Astfel pe lângă unele erori de concepţie, cum ar fi instabilitatea zonei active la puteri mai mici de 700 MW, viteza lentă de inserare a barelor de control în situaţii de urgenţă, lipsa sistemelor de filtrare a efluenţilor gazoşi şi, mai ales, a unei anvelope de protecţie a reactorului, au apărut numai puţin de 6 greşeli umane de gestionare a funcţionării reactorului pe parcursul efectuării testului respectiv. Acestea au fost : două violări ale instrucţiunilor de operare (funcţionarea prelungită sub 700 MW termici şi existenţa, în orice moment, a mai puţin de 30 bare de comandă inserate în zona activă); o nerespectare a procedurii de testare şi trei scoateri voluntare din circuit a dispozitivelor de securitate (a sistemului de reglare automată a puterii reactorului, a sistemului de răcire a zonei active a reactorului în caz de avarie, a sistemului de oprire rapidă legat de turbogeneratorul electric).
Datorită fluctuaţiilor de putere apărute pe timpul derulării procedurii de simulare a opririi reactorului şi datorită scoaterii din funcţiune a mai multor sisteme de securitate (care ar fi blocat tocmai această simulare, dacă rămâneau active) s-a ajuns ca, înt-un timp extrem de scurt, presiunea în zona activă a reactorului să devină foarte mare. Decizia unuia dintre operatorii reactorului de a introduce în reactor, în regim de urgenţă, toate barele de control care ar fi oprit toate reacţiile de fisiune (şi generarea de căldură) a apărut doar cu câteva secunde prea târziu, iar acţiunea în sine a fost tardivă. Barele de control nu au reuşit să cadă, gravitational, prin tecile de ghidare, până în zona activă a reactorului, pentru că tecile respective erau deformate, fapt care a blocat barele de control pe traseu, înaite de a ajunge în zona activă.
Cele două explozii succesive apărute, una ca urmare a presiunii deosebit de ridicate din sistemul de răcire, iar cealată ca urmare a reacţiei chimice dintre hidrogenul, oxigenul şi unele componete din zona activă, aruncă în aer acoperişul reactorului, greu de 2000 de tone, şi generează un nor radioactiv cu înălţimea de circa 2 km, nor care apoi este purtat de curenţii de aer peste o bună parte din suprafaţa Europei, a Asiei şi nu numai. Dispersia la mare distanţă nu s-a produs decât în emisfera nordică.
Ca urmare a operaţiunilor de stingere a incendiilor apărute la reactor şi de oprire a eliberărilor de radionuclizi în mediu (acoperirea reactorului cu 800 tone dolomit, 1800 tone argilă şi nisip, 2400 tone plumb, injectarea de azot lichid sub reactor) evacuarea de radionuclizi în aer este stopată, în mare, după 10 zile de la producerea accidentului. În prima fază, peste reactorul care conţinea încă o însemnată cantitate de combustibil nuclear dar şi de deşeuri foarte radioactive, s-a construit o structură din beton armat, un sarcofag. Ulterior, după anul 2000, s-a construit o a doua structură, înaltă de 106 de metri, peste sarcofagul iniţial care prezenta şi prezintă în continuare multe crăpături şi fisuri şi nu mai asigură o bună etanşeizare. Datorită dimensiunilor foarte mari (aprox. 250/150 m şi înaltă de 106 m) şi datorită faptului că trebuie să fie parţial mobilă, noua structură care s-a construit peste reactorul nr. 4 de la Cernobîl, este o adevărată provocare inginerească pentru secolul XXI.
Radionuclizii cei mai importanţi pentru populaţia afectată în primele două – trei luni de la accident, au fost Iod-131, Cesiu-137, Cesu-134 şi Stronţiu-90. Contaminarea cu Iod şi în principal cu Iod-131, a fost foarte puternică în primele zile după accident.
La data de 2 mai 1986, guvernul URSS are harta cu valorile radioactivităţii din zona accidentului şi dispune evacuarea tuturor persoanelor din zonă, de pe o raza de 30 km din jurul centralei nucleare, cât şi din acele zone în care debitul dozei de radiaţii depăşea valoarea de 50 microSievert/h (µSv/h). Evacuarea a început la data de 3 mai, iar până la sfârşitul anului 1986, au fost evacuate un număr de 350.000 de persoane. De asemenea au plecat de bună voie, pe cheltuială proprie, alte 200.000 de persoane. Populaţia din Prypiat (44.500 locuitori), oraş aflat la 3-4 km de centrală, a fost evacuată încă de la data de 27 aprilie, ora 14, cu 1200 autobuze, 1700 maşini particulare şi 3 garnituri de tren. Concomitent au fost distribuite pastile de iod stabil care să satureze glanda tiroidă astfe încât aceasta să nu mai asimileze iod radioactiv.
În total aproximativ 6 milioane de persoane au avut de suferit ca urmare a producerii acestui accident, dintre care 350 000 persoane au fost evacuate, 4 500 000 locuiesc încă în zone mai puţin contaminate radioactiv, 800 000 persoane au participat direct la atenuarea sau eliminarea efectelor accidentului, iar 150 000 persoane au suferit diferite afecţiuni medicale, nu neapărat datorate radiaţiilor nucleare. Un raport din anul 2005 al unui grup de experţi, grup creat de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi alte agenţii ale ONU, estima că, dintre milioanele de expuşi la norul radioactiv, aproape 4 000 vor muri în cele din urmă de leucemie sau alte forme de cancer provocate de radiaţii. De menţionat că 29 de muncitori au murit la scurtă vreme după acest accident datorită dozei mari de radiaţii încasate, la care se adaugă încă doi operatori decedaţi chiar în momentul producerii exploziei.
Masa de aer contaminat radioactiv a intrat peste teritoriul României începând cu data de 30 aprilie 1986, pe o direcţie NE – SV, având o deschidere de 90 – 180 km la intrarea în ţară şi de 180 – 240 km la ieşire. Cele mai mari valori ale radioactivităţii factorilor de mediu s-au măsurat în zilele de 1 şi 2 mai, în zonele de munte (Ceahlău, Bucegi, Parâng), în sudul podişului Transilvaniei, în partea de est a ţării (Iaşi, Buzău) şi în partea de sud (Bucureşti, Piteşti, Tg. Jiu, Drobeta Turnu – Severin). Cele mai mici valori s-au măsurat în zona de vest a ţării (Oradea, Satu Mare).
Ca şi concluzie, accidentul de la Cernobîl a avut drept cauză un lanţ de greşeli umane apărute atât în proiectarea şi construirea acestui tip de reactor nuclear, cât şi în pregătirea şi operarea defectuoasă a reactorului pe timpul derulării unui experiment care avea tocmai rolul de a îmbunătăţi securitatea reactorului respectiv. De reţinut că explozia reactorului de la Cernobîl nu a fost o explozie de natură stric nucleară, ea a fost produsă, în prima fază, de o creştere dramatică şi într-un timp foarte scurt a presiunii şi a temperaturii din interiorul reactorului nuclear, şi o explozie datorată reacţiei chimice dintre hidrogenul generat în interiorul reactorului şi oxigenul din aerul atmosferic, în a doua fază.
Adaugă comentariu