Cum iubim

Desigur că nu fac parte din categoria celor care cred că iubirea adevărată e cea afişată cu ostentaţie în cercuri mici şi mari, pe pereţi reali sau virtuali. Sunt un adversar redutabil a tot ceea ce înseamnă spectacol sentimental care are drept apogeu al penibilului şi grotestului, în opinia mea, cerutul în căsătorie pe stadioane sau în alte locuri publice de faţă cu tot felul de persoane care nu numai că nu sunt interesate, dar mai şi râd cu lacrimi de atâta prostie şi superficialitate etalată cu nonşalanţă.

Slavă Domnului că nu mi s-a întâmplat aşa ceva în viaţă! M-aş fi mutat definitiv din oraş şi poate chiar din ţară incapabilă să mai ies din casă de atâta jenă. Dacă stau bine să mă gândesc însă nici nu putea să mi se întâmple. Fiecare dintre noi atrage lângă el oameni care îi seamănă. Osho spune că suntem nişte fiinţe duale, avem în noi şi feminin şi masculin, iar atunci când ne îndrăgostim îi alegem pe cei care seamănă cu femeia sau bărbatul din noi. Aceasta ar fi explicaţia pentru care din mulţimea de bărbaţi şi femei din lumea aceasta ne cade cu tronc unul singur.

Gary Chapman a scris o carte ce se numeşte „Cele cinci limbaje ale iubirii”. E foarte interesantă şi merită să o citiţi pentru autoanaliză în primul rând. Autorul găseşte mecanismele prin care oamenii se simt iubiţi, câte unul din următoarele fiind predominant la fiecare dintre noi: cuvintele de încurajare, timpul acordat, primirea de daruri, serviciile şi mângâierile fizice. La prima vedere, Ziua Îndrăgostiţilor, fie că e 14 februarie, fie 24, este pentru cei al căror limbaj este „primirea de daruri”. Cum nu fac parte din categorie, pentru mine această zi nu are niciun sens. Nu numai că nu m-aş simţi iubită dacă aş primi un ursuleţ de pluş, dar mi s-ar părea de-a dreptul ridicol. Drept urmare, nu mă preocupă absolut deloc nici să ofer daruri din această categorie.

Am observat însă că poate deveni de-a dreptul traumatizant să găseşti un cadou potrivit de Valentine’s Day. Zilele trecute, în timp ce aşteptam să-mi fie spălată maşina, mă uitam la o fată, angajată la barul de acolo, care mătura efectiv internetul în căutarea a ceva din registrul amoros. A răsfoit pagini întregi cu căni pictate cu inimioare, s-a uitat îndelung la poze cu ursuleţi, a navigat efectiv printr-o mare roşie. Obosisem eu în timp ce o studiam să văd ce va alege. Nici după 40 de minute şi nenumărate telefoane cu prietenele nu s-a oprit la vreun dar anume, dovadă că habar nu avea ce anume i-ar plăcea iubitului ei. Cu toate acestea ţinea morţiş să se exprime în limbajul ei, deşi poate că respectivului puţin îi pasă de daruri şi ceea ce îl face fericit nu are nicio legătură cu ciocolata, cănile şi urşii de pluş. Dar, întrucât există o adevărată modă a oferitului de daruri cu orice prilej, aceasta nu ar putea funcţiona fără naivii care cred că nu se poate altfel. Cu cât naivitate e mai mare, cu atât şi banii aruncaţi pe tâmpenii sunt mai mulţi. În mintea multora există trei vorbe sacre: „aşa se face!”. Nu se întreabă de ce şi pentru ce. Pur şi simplu respectă un soi de tradiţie care nu mai contează dacă e de ieri sau de acum o sută de ani.

Din aceeaşi categorie fac parte şi nunţile, devenite în ultimii ani un spectacol grotesc. Am văzut oameni care îşi etalează iubirea cu cai, trăsuri şi ceteraşi (nu cred că merită să le spunem muzicieni) crezând că, dacă defilează cât e oraşul de mare în muzica claxoanelor atrag de partea lor admiraţia celor din jur în „cea mai fericită zi din viaţă”, parcă aşa i se spune acestei zile. Eu nu am auzit pe nimeni să le ureze ceva de bine. Dimpotrivă! Blocarea traficului şi simfonia claxoanelor scot din minţi pe toată lumea, de la şoferi, la trecători, la oamenii din casele de pe traseu. Personal am auzit mai des exprimări de genul „alţi ţărănoi!”, decât „uite ce cuplu fericit!”.

Am fost de curând la un târg de nunţi şi nu mi-a venit să cred ce industrie s-a creat în jurul iubirii. Rochiile de mireasă costă mii de euro, pachetul de servicii foto-video de la 1500 de euro în sus (încă nu am înţeles de ce sunt filmaţi oamenii care mestecă mâncare la petrecere), muzica iar nu ştiu cât, aranjamentele florale te obligă să iei credit din bancă, ca să nu mai vorbesc de invitaţii şi mai nou mărturii, complet inutile, sală nu găseşti dacă nu o închiriezi cu un an înainte. Traumatizant! Şi pentru ce sunt toate acestea? Ca să te dai în spectacol în faţa a câteva sute de necunoscuţi care bombăne că trebuie să scoată bani ca să te „cinstească”, nu înainte de a face o anchetă pe la ceilalţi meseni ca să afle cât să cotizeze?

M-aş simţi îngrozitor să mă uit în ochii vreunui nuntaş, să nu-l recunosc, să ştiu că nici el nu ştie nimic despre mine, dar a venit totuşi la nunta mea fiindcă nu a avut încotro, obligat de vreo relaţie îndepărtată de familie sau de cine ştie ce alt motiv bizar. Iertaţi-mă, dar cei care se căsătoresc după acest scenariu mi se pare că au citit doar despre iubire prin cărţi, nu au trăit-o niciodată. Iubirea nu se dă în spectacol, nu face gălăgie, nu atrage atenţia. E discretă, plăpândă, vulnerabilă, trebuie să ai grijă de ea ca de un „bibelou de porţelan”, vorba cântelui, fiindcă în orice moment se poate sparge în bucăţi. Oamenii care se iubesc se iau de mână, se privesc în ochi şi se căsătoresc având alături câţiva prieteni dragi care se bucură împreună cu ei. Ceilalţi cred că fac afaceri organizând nunţi care să le aducă munţi de bani. Uneori reuşesc să-şi atingă scopul, cred că sunt fericiţi pentru că şi-au cumpărat maşini şi case, au umplut dulapurile cu obiecte. Banii sunt cheltuiţi cu viteză, chiar şi euforia trece cam în trei luni, după care majoritatea divorţează. Şi mai penibil e când o iau de la capăt după acelaşi scenariu crezând că, de data aceasta, chiar iubesc. Nunţile cu lăutari ale celor care se recăsătoresc fac parte din categoria mai mult ca penibil. Faceţi-le un dar şi nu vă mai prezentaţi la ele. Ar fi testul suprem al iubirii în cazul lor!