Despre „părinţii” firmelor mici

Frumoasă metafora cu care şi-a încheiat şeful Fiscului pledoaria pentru plata taxelor: ai o firmă, e „copilul” tău, creşte-l, fă-l mare, dă şi mai mulţi bani la buget, fii mândru că ai plătit. A fost încântat de ea şi prefectul Ovidiu Frenţ, numai că nu înţeleg de ce. Reprezentantul Guvernului în teritoriu nu este altceva decât un „părinte” care şi-a abandonat „copilul”, adică firma, şi s-a dus la stat pe bani mai mulţi, mai siguri, care intră în cont lună de lună fie că faci ceva, fie că nu faci. Nu este cazul şi în cealaltă parte, unde, dacă nu produci nimic, nu încasezi nimic. Şi nici de poezii şi metafore nu-ţi arde.

Sunt pline instituţiile publice de „părinţi iresponsabili” care au fost, o vreme, mari oameni de afaceri (se tot laudă cu asta în şedinţe) şi apoi au devenit slujbaşi la stat. Desigur că ei pretind că ar cunoaşte foarte bine mediul privat, îl înţeleg şi de aceea s-au mutat pe partea cealaltă ca să îl ajute. Minciuni! Sunt nişte foşti „oameni de afaceri” care au eşuat în hăţişul nesfârşit al birocraţiei româneşti în care statul face orice ca să omoare privatul, începând cu umplerea instituţiilor publice cu tot felul de incompetenţi care au lipit afişe şi care, în loc să ajute contribuabilul, îl încurcă şi îl enervează cu prostia lor nesfârşită. Apoi, acelaşi stat, are grijă să se umple de beneficii, în timp ce cursul euro o ia razna, legile se schimbă de pe o zi pe alta, dările se schimbă şi sunt tot mai mari. Chiar îmi amintesc de o carte scrisă de Radu Pop de la Finanţe despre Codul Fiscal parcă. Între momentul în care a anunţat că lansează cartea şi evenimentul propriu-zis a trebuit să scrie o broşură fiindcă se schimbaseră legile şi cartea lui nu mai era valabilă. Dacă nu ar fi de plâns, ar fi de râs. Însă e jale, cu J mare, vorba cuiva.

Să revenim însă la metafora lansată de şeful Fiscului fiindcă merită analizată. Un părinte are, teoretic, obligaţia de a creşte un copil timp de 18 ani. Practic însă, în cei 18 ani, mulţi părinţi sunt ajutaţi de bunici, de şcoală, de instituţii, primesc bani de la stat sub formă de alocaţii fie că au sau nu nevoie de ei. Copiii primesc burse, primăriile le dau premii dacă învaţă bine. Din când în când, îşi trimit copiii în vacanţe, în tabere şi pot respira. „Părinţii” celor mai multe firme din România – nu mă refer la giganţi, ci la firmele mici – sunt sclavii lor toată viaţa. De exemplu, nu-şi permit luxul să-şi abandoneze „copilul” ca să meargă trei luni pe an în concediu: o lună la mare, alta la schi în Austria şi încă o lună prin pelerinaje. Inevitabil îi prinde data de 25 a lunii pe undeva şi, în loc să le intre banii în cont, le vine executarea silită. Această grijă nu cred că o au cei care au lăsat privatul pentru lipit afişe la partid pentru o funcţie. Au ştiut ei că e mult mai relaxant să plătească alţii şi să încaseze ei.

Zilele trecute, m-am întunecat de-a dreptul când o firmă mare, care este partenerul nostru economic încă de la înfiinţarea ziarului, din 2011, ne-a anunţat că renunţă la colaborarea cu noi, nu pentru că am fi dezamăgit sau nu am făcut ceva noi bine, ci pentru că are mari probleme financiare. M-a durut inima, nu pentru că am pierdut un contract, s-a întâmplat de multe ori, ci pentru că mi-am dat seama că ne paşte un mare pericol dacă un gigant din economia locală trece printr-o astfel de criză. E grav! Dacă o firmă mare crapă, ce se va întâmpla cu noi, cu ale noastre firme mici? Mi-e şi frică să răspund la întrebare.

Începutul de an 2018 e sinistru. Schimbările legislative au împovărat iar firmele, cursul euro le-a dat afacerile peste cap celor care lucrează la export. Impozitele, dacă nu au crescut, s-au găsit tot felul de deştepţi să pună taxe de tot felul care trebuie achitate la început de an. Pur şi simplu, nu ştii ce să faci, dacă să faci, nu ştii pe ce te bazezi. La stat nu ai grijile astea. De toate se ocupă Guvernul care majorează salariile bugetarilor până la cota nesimţirii. În paralel, creşte şi gradul de aroganţă al celor bine plătiţi. Zilele trecute, la Direcţia Municipală a Finanţelor Publice mă lua la rost un nene, cică să stau „pe sală”. Intrasem pe un hol să întreb ceva. Intenţionam să plătesc impozitele. Sunt convinsă că e mai bine plătit decât suntem noi, privaţii ăştia care îl deranjăm să dăm bani la buget.

Noţiunea de „slujbaş”, om plătit cu bani publici să fie în slujba cetăţenilor, a dispărut cu totul. În realitate, e fix invers. Slujbaşi au devenit toţi privaţii care muncesc zi lumină şi uneori chiar noaptea, nu până la patru, să plătească nişte salarii nesimţite la stat. Iar dacă tot am ajuns aici, sunt convinsă că statul nu are niciun interes să reducă la jumătate numărul salariaţilor săi. Cine să-i mai voteze pe iubiţii conducători care au majorat salariile dacă nu ei, cei care le încasează lunar, angajaţi fiind de tot felul de partide?