Diana Medan: La Bistriţa a funcţionat un ghetou în aer liber, unul din puţinele din Europa – interviu

De ce „Evreii someşeni”?

Cartea „Evreii someşeni” prezintă istoria evreilor din Bistriţa şi din zonele învecinate, acoperind şi aria Dejului şi a localităţilor de acolo. „Someşeni” pentru că ne referim la fostul judeţ Someş care cuprindea atât părţi din actualul judeţ Bistriţa-Năsăud, cât şi Dejul şi părţi din judeţele de nord. Evreii din această parte au împărtăşit aceeaşi soartă tristă din timpul Holocaustului când Ardealul de nord a fost alipit Ungariei. Practic, am dorit ca această carte să se refere la toate comunităţile din zonă. Ea nu se referă strict la Holocaust, ci prezintă o istorie mai veche, începând cu primele menţiuni ale aşezării evreilor în spaţiile Imperiului Austro-Ungar de atunci şi al Principatului Transilvaniei. Există menţiuni ale sosirii evreilor încă din secolul al XII-lea, iar în jurul anului 1613, Principele Transilvaniei de atunci, Gabriel Bethlen, impresionat de medicul său personal Iehuva Malamed, a dat un edict extrem de favorabil, printre cele mai favorabile existente în Europa vremii. În consecinţă, primii evrei s-au aşezat în zona oraşului Beclean, domeniul familiei Bethlen. Se spune că numele ar proveni şi de la Betlehem tocmai pentru a da o încărcătură biblică numelui familiei respective. La început, evreii nu aveau voie să se aşeze în oraşe, consiile temându-se de concurenţa comercianţilor evrei, acesta fiind un domeniu în care ei au excelat întotdeauna, dar, în secolele XVIII-XIX, ei se stabilesc în Bistriţa şi Dej.

V-a impresionat ceva anume studiind istoria evreilor care au trăit aici?

E impresionant faptul că, atât la Bistriţa, cât şi la Dej, au funcţionat unele dintre cele mai faimoase ieşive din secolele XVIII, XIX şi XX  – ieşiva fiind şcoală religioasă superioară în iudaism – şi foarte multe dintre ideile care s-au vehiculat aici au continuat, existând la ora actuală în Israel unele studiindu-se în continuare în ieşivele din Israel. Acolo există o ieşivă Dej, există şi un titlu rabinic care aminte;te de numele Bistriţei. E impresionantă această forţă de a supravieţui a poporului Cărţii care, în lipsa unei patrii, în lipsa unui pământ, şi-a legat numele şi patria de o Carte, existând o diasporă foarte lungă între Israelul antic şi cel modern.

Pentru că ne apropiem de ziua în care comemorăm Holocaustul, aş vrea să vă întreb ce informaţii aţi găsit despre ghetoul de la Bistriţa.

Ultimele două capitole din carte se referă în mod special la această tragedie. Din 1940 până în 1944, Ardealul de nord a fost incorporat Ungariei, iar evreii de aici au împărtăşit soarta evreimii maghiare de atunci. Când au venit jandarmii hortişti, oamenii au fost deportaţi de aici cu garniturile de tren direct la Auschwitz. În 1940, au început să se aplice o serie de măsuri antievreieşti care au culminat cu deportările masive inclusiv ale femeilor, copiilor şi bebeluşilor cu garniturile de tren. La Bistriţa, la ieşirea din oraş, a funcţionat un ghetou. Cel din Bistriţa, la fel ca şi cel din Dej au fost printre puţinele din Europa care au funcţionat în aer liber, condiţiile fiind extrem de dure şi, de aceea, foarte mulţi oameni au murit până să apuce să urce în tren. De multe ori, propaganda spunea că era un lagăr de muncă, era din start gândită ca o procedură de exterminare. De aceea, nimeni nu se mai chinuia să ofere condiţii omeneşti de transport, garniturile de tren fiind de vite. Erau încărcaţi câte 200-300 de oameni în garnituri, iar uşile erau baricadate şi închise pe diafară cu drugi de fier. Era clar o metodă de exterminare. Când trenurile opreau, oamenii erau deja morţi din lipsa aerului şi a apei până să ajungă la camerele de gazare.

Din fericire, au fost unii care au reuşit să supravieţuiască.

Au existat întotdeauna oameni care au încercat să-i ajute pe evrei, chiar ciobani care au încercat să-i ajute să treacă graniţa să ajungă în sudul Transilvaniei care rămăsese sub administraţie românească, iar de acolo la Constanţa ca să poată pleca cu vapoarele către Israel de atunci care nu era independent. Au fost oameni care s-au refugiat pe la stâni, alţii au fost ascunşi, au fost foarte puţini care s-au întors din lagăre. Aceia fuseseră repartizaţi pentru munci grele, pentru muncă silnică. Cum se ştie, femeile şi copiii erau gazaţi imediat, dar tinerii buni de muncă nu erau ucişi imediat. Din acele garnituri câţiva au mai reuşit să supravieţuiască. Un jurnal de lagăr foarte interesant a fost scris de Ana Novac, alias Zimra Harsányi din Dej, care a reuşit să scrie acest jurnal de lagăr şi apoi să-l publice în Franţa.

Aveţi o legătură cu Bistriţa-Năsăud?

Eu m-am născut în Bucureşti, părinţii mei sunt din zonă şi având origini în această parte foarte frumoasă a României m-a fascinat istoria locurilor. Nu sunt istoric. Eu m-am axat mai mult pe psihologie. Pratic am făcut un doctorat în psihologie, iar dorinţa mea a fost ca, în partea a doua a cărţii, să mă axez pe cauzele politico-sociale ale antisemitismului dincolo de statistica nudă. Până la urmă, ceea ce s-a întâmplat este un exemplu universal. Indiferent de momentul istoric, atunci când ura devine doctrină de stat, cu siguranţă că vor exista victime nu doar din rândurile evreilor.

Ne bucurăm că v-aţi întors acasă într-o Sinagogă care e renovată şi poate o mărturie a respectului pe care bistriţenii îl poartă evreilor.

Eu consider că este una dintre cele mai frumoase sinagogi din ţară. Faptul că e renovată e un lucru extraordinar, iar faptul că aici au loc evenimente culturale care atrag publicul indiferent de etnie sau de religie – pentru că, până la urmă, cultura este un simbol universal – cred că este o mare realizare locală şi un model pentru alte zone din ţară.

Interviu realizat de Cristiana Sabău